Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dallas Buyers Club

Necazuri cu Ron - Dallas Buyers Club


Ion Indolean

FilmSense, februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În continuarea seriei despre persoane aflate în situaţii excepţionale din trecutului nu foarte îndepărtat al Americii - The Wolf of Wall StreetAmerican Hustle -, Hollywood-ul propune Dallas Buyers Club, nominalizat la şase categorii ale Oscarului 2014. Personal, nu mai pun accent pe aceste premii, din moment ce maniera lor de acordare devine tot mai discutabilă. În accepţiunea juraţilor americani, Argo - un film politizat şi nepretenţios ca realizare - e cel mai bun proiect al unui întreg an cinematografic (în faţa lui Amour sau Django Unchained); în aceste condiţii cred, pe bună dreptate, că nu merită să li se acorde foarte multă credibilitate. Opinia publică nu pare totuşi deranjată de contestările criticii, dovada stând în sumele enorme încasate în continuare de aceste produse cu tentă comercială, în care latura artistică e din ce în ce mai restrânsă, tot din considerente financiare. Lumea nu mai pare să guste arta, ci vrea adrenalină, spectacol pur şi frusteţea unui meniu de popcorn şi cola.

Matthew McConaughey îl joacă impecabil pe Ron Woodroof, un activist al anilor '80, cu însuşiri şi un drum existenţial potrivite să atragă. Până la un moment dat, universul lui Ron e fascinant tocmai pentru că e puţin cunoscut de privitorul ce nu e neapărat interesat de istoria detaliată a Texasului. Deodată, însă, luăm parte la o schimbare dură, aş spune brutalizată de natura firii personajului. De la cowboy-ul bădăran, ce trăieşte-n desfrâu şi nu-şi pune probleme social-existenţiale, devine o persoană cu responsabilităţi, un (contra)exemplu pentru cei din jurul său. Calitatea ridicată a expoziţiunii e susţinută de povestea reală din care s-au inspirat cei doi scenarişti debutanţi, Craig Borten şi Melisa Wallack. Apoi, totul devine prea tipizat. De pildă, durerile de cap ale protagonistului sunt sugerate şi chiar susţinute sonor de ţiuituri puternice. E o practică (stră)veche - desigur, probată ca fiind de succes, pentru că transmite multe cu minim de resurse. Putea fi totuşi ocolită, pentru a potenţa ineditul cazului expus. Tocmai din pricina standardizării, demersul cinematografic dorit e susţinut doar pe jumătate, într-un mod reţinut.

Stilul cinéma vérité, lipsa binevenită a unei coloane sonore masive, prestaţia metodică a lui McConaughey, ajung să fie umbrite de maniera cinematografica aleasă / izbutită de Jean-Marc Vallée. În precedenta lui lucrare, Café de Flore, unde, printre altele, aborda un alt subiect sensibil, autismul, alesese un stil filmic european, o idee mai reflexiv, ce poate s-ar fi potrivit şi aici. Făcând o comparaţie, şi acolo sunt scăderi ce-şi reduc creatorul. Cu toate că pare să caute încontinuu metode de a-şi singulariza operele, Vallée nu reuşeşte să evidenţieze discret detaliile şi ajunge de multe ori s-o facă prea strident. E un adept al cinematografiei de artă, dar foloseşte tehnici de film mainstream, creând o disonanţă derutantă.

Chestiuni de culise - precum faptul că Jared Leto a slăbit pentru rolul secundar al unui travestit sau că însuşi McConaughey a făcut acelaşi lucru - acaparează interiorul peliculei. Suntem atraşi spre sălile de cinema de către detaliile exterioare filmului, cum e transformarea fizică a celor doi, iar astfel nu mai ajungem să reflectăm asupra evenimentelor, prezentate pe alocuri fără nerv. Ţiuiturile mai sus-amintite şi accesele de furie ale lui Ron nu sunt de ajuns pentru a menţine interesul timp de aproape două ceasuri. Sigur, începutul e foarte bine lucrat. Mediul e recreat în cele mai mici detalii: oameni din categorii sociale joase, viciaţi de ambientul nefast, care, ca urmare, îşi târăsc existenţa prin arene de rodeo, alcool, sex, droguri şi munci fizice insalubre. Ei trăiesc la limita bestialităţii, lipsiţi (aparent) de un aparat critic funcţional, ce-i face să nu înţeleagă mai departe de bucăţica lor de pământ şi de amiciţiile de moment.

Modificarea vine, aşadar, rapid şi inoportun, când Ron află că are SIDA. De la mediul acela maladiv, dar deloc categorisit, ce atinge fizic tocmai ca urmare a detaliilor lipsă pe care fiecare şi le imaginează diferit, trecem abrupt către un subiect de interes general, din oficiu calificat, etichetat de conştiinţa colectivă. Un accident de muncă îl orbeşte temporar pe Ron, care apoi se trezeşte într-un pat de spital. Toată chestiunea tinde să aibă un aer metaforic; pe lângă atribuţia-i primă, de-a puncta schimbarea forţată din viaţa protagonistului, înţelegem că acesta a fost punctul de cotitură pentru mulţi alţii, ca el. O întâmplare aparent minoră îl face să afle teribila veste. Acum, ajungem să-nţelegem că, de fapt, nu e vorba numai despre un cowboy nesplătat, "spurcat la gură" şi declinu-i personal, ci despre o întreagă tagmă de bolnavi ce au luptat cu sistemul şi concomitent cu propria suferinţă, într-o vreme când lucrurile se aflau într-un stadiu incipient de căutare şi aprobare a unui leac cu miză economică şi politică. Ei bine, în momentul acesta, ceva se rupe în interiorul filmului, iar caracterul didactic - chiar dacă nu ajunge să fie pregnant - îşi face timid apariţia şi nu se dă dus până la final.
 
Dintr-o dată, nu mai luăm parte la un micro-univers posibil interesant, ci trecem către ceva macro, despre care cunoaştem (prea) multe, din numeroase alte producţii trecute asemănătoare. Producţii care orbitează în jurul unui personaj cu însuşiri de erou, ce la final e aclamat de cei cu care se aseamănă, deci cu care s-a adunat, asumându-şi noul rol, forţat fiind de împrejurări.
 
Vallée se mulţumeşte să prezinte convenţional un fapt real - transformat ulterior într-un fenomen social - şi tocmai de aceea îi lipseşte implicarea. Uneori, am simţit o detaşare involuntară, ce nu-mi pare căutată. Aici nu vorbim de modelul cinematografiei scandinave, unde gravitatea estetică o precede pe cea narativă, ci mai degrabă de o criză a viziunii regizorale - pricinuită poate şi de neconcordanţa dintre el şi producători - ce se transformă într-o uşoară lipsă de stăpânire a mijloacelor proprii. Dallas Buyers Club nu e rău, dar nu se individualizează.





 Toate articolele despre Dallas Buyers Club


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Pariul meu la Oscarurile 2014 - Dallas Buyers Club, Alexandra Nistoroiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer