În deschiderea serii muzicale am ascultat Alborada del Gracioso, lucrare orchestrată de însuşi Ravel, după cea de-a patra parte din suita Oglinzi (Miroirs). Acest Aubade, - cântec de dragoste de dimineaţă marcând momentul separării îndrăgostiţilor, în contrast cu serenada, cântecul de iubire intonat seara are un farmec aparte. Mulţi poeţi [1] au scris versuri închinate dimineţii. Iată o Aubade, scrisă de Veronica Micle:
Deşteaptă-te, iubita mea,
Căci zorile-s acum pe cer
Şi eu 'n genunchi naintea ta
O sărutare voi să-ţi cer ...
Deşteaptă-te şi vino-n crâng
Să-l vezi tu cât e de frumos,
Iar eu în braţe-mi să te strâng
La poala teiului umbros.
Deşteaptă-te, căci în curând
Frumosul soare-al primăverii
Trezeşte lumea pe pământ
Şi-alungă farmecul tăcerii.
În piesa simfonică a lui Ravel, salutul muzical al zorilor capătă influenţe spaniole. Ceea ce surprinde în acest scherzo plin de umor şi fantezie, este ritmul pregnant care alternează cu lirismul improvizatoric. Structura liniei melodice utilizează modul frigian. Orchestraţia folosită de Ravel pentru această lucrare simfonică este una amplă şi diversă.
Într-un gest elegant, de consideraţie pentru prestaţia artistică a unor instrumentişti, dirijorul Camil Marinescu a chemat în faţa orchestrei, rând pe rând, pentru a fi aplaudaţi în mod special, pe prim fagotist, pe harpist, pe prim trompetist şi pe percuţionişti.
A urmat Concertul pentru pian şi orchestră în sol major, al aceluiaşi compozitor, solist fiind Mihai Ungureanu. Acest concert de inspiraţie jazzistică a fost dedicat pianistei Marguerite Long, care l-a şi cântat în primă audiţie la 14 ianuarie 1932, alături de Orchestra Lamoureux. Ravel scria că ideea muzicală a concertului i-a venit în timpul unei călătorii cu trenul între Oxford şi Londra, dar apoi, a avut nevoie de o muncă intensă de doi ani pentru a aduce la forma cunoscută tema din debutul concertului.
Alături de Orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, în concertul de la sala mare a Ateneului Român, pianistul Mihai Ungureanu a oferit publicului o foarte inspirată versiune, în care dincolo de tehnicitatea acestui dificil opus ravelian, s-a desprins viziunea interpretativă minuţios construită şi, în acelaşi timp, plină de o spontaneitate captivantă. Amprenta profesionistă a abordării se putea percepe prin aplecarea către detaliu. O emisie extrem de rafinată, derivată din experienţa concertistică şi camerală, rezultată totodată, din înregistrările efectuate de-a lungul timpului, a impresionat auditoriul. În prima parte, Allegramente, am fost atras de amestecul melodiilor de provenienţă bască şi spaniolă, precum şi de influenţa jazzistică. Cât de frumos a răsunat acel monolog plin de reverie al pianului! Iar disonanţele provocate de coliziunile tonalităţilor La major şi Si bemol major te proiectau în lumea sonorităţilor lui Gershwin, cu a sa Rapsodie Albastră. În Repriza formei de sonată, după reiterarea primei idei muzicale, cadenţa solistică readucea tema secundă cu o frazare generoasă, armonioasă şi cu un simţ estetic elevat. Coda primei părţi a concertului a beneficiat de multă energie, instrumentele de suflat susţinând hotărâtor discursul muzical. În partea a doua, Adagio assai, recunoşteam spiritul mozartian al melodicii, cu o temă în care serenitatea şi calmul predominau. Peste melopeea delicată expusă de mâna dreaptă la pian, se auzea un acompaniament de vals la mâna stângă. Mihai Ungureanu, prin efectul tuşeului său, te transporta într-o lume în care timpul se desprinde de spaţiu: acolo unde frumosul tinde spre infinit. Însuşi Ravel spunea despre această idee muzicală că, lucrând la ea măsură-de-măsură, simţea că acest travaliu este ucigător [3]. Atmosfera de nocturnă chopiniană a fost întreruptă de un sunet acut intonat de flaut, după care totul a revenit la seninătate. Cea de-a doua idee muzicală a părţii avea o tensiune sporită, datorită disonanţelor armonice. Am remarcat frumuseţea timbrală a cornului englez, care proiecta lin tema iniţială a Adagio-ului assai pe o pânză iluzorie. În ultima mişcare a concertului, Presto, virtuozitatea pianistică uimea prin pasajele de mare dificultate. Ideile muzicale erau concentrate. Instrumentele de suflat parcă aruncau interjecţii disonante, rapide, acumulând tensiuni deosebite. Pianul solist evolua străbătînd "ţări şi mări" tonale şi modale. Aproximativ patru minute a durat această ultimă parte. Însă intensitatea emoţională dilata aparent timpul. În final, se puteau reauzi cele patru acorduri din debutul concertului.
La cererea publicului, Mihai Ungureanu a interpretat Catedrala scufundată (La Cathédrale engloutie) de Claude Debussy, un preludiu programatic, din sfera impresionismului. Acele armonii paralele cu rădăcini funcţionale, confereau o transparenţă foarte sugestivă. Vedeai în faţa ochilor legendara catedrală din Ile de Ys, ce se ridică dis-de-dimineaţă din adâncuri şi de unde, se aud sunete de clopotele, cântece ale preoţilor şi acorduri de orgă. Modurile pentatonice, semipedalizarea, tono-modulaţiile stranii, aluziile la muzica javaneză (gamelan), culorile sonore pastelate, toate fascinau auditoriul prin redarea rafinată a pianistului Mihai Ungureanu, aflat într-o mare formă pianistică şi plin de inspiraţie.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneul Român, dirijorul Camil Marinescu s-a adresat publicului din sală, spunând că Valsul este de fapt o lucrare simfonică a lui Ravel mult mai importantă decât cunoscutul Bolero. Acesta din urmă este, în fond, un exerciţiu - armonic, variaţional şi de instrumentaţie - absolut genial. Tot în legătură cu Valsul, maestrul a precizat cu umor, că în limba franceză acest substantiv este de genul feminin - la valse (deci ar trebui perceput în româneşte ca un fel de valsă). Scris în 1920 şi dedicat Misiei Sert, Valsul a fost- conceput iniţial ca un omagiu adus Vienei lui Johann Strauss. A fost finalizat după cel de-al Dolea Război Mondial, aşa se face că lucrarea muzicală exprimă ceva mult diferit de fastul şi romantismul din trecut. Mai degrabă, el înfăţişează decadenţa şi ameninţarea barbariei din perioada postbelică. Diaghilev considera acest poem coregrafic ca pe o capodoperă, o pictură a unui balet. Totuşi nu l-a acceptat pentru Baletele Ruse. Compozitorul francez a scris mai multe versiuni ale Valsului: una pentru pian, alta pentru două piane şi, în fine, una pentru orchestră, ce cuprinde: un piccolo, două flaute, două oboaie, un corn englez, două clarinete în A, un clarinet bas, două fagoturi, un contrafagot, patru corni, trei trompete în C, trei tromboane, tubă, timpani, tobă mare, tobă mică, cinel, trianglu, tamburină, tam-tam, crotale, castaniete, Glockenspiel, harpe şi instrumente cu coarde (viori, viole, violoncele şi contrabasuri).
După un început liniştit, dar înceţoşat, se auzea de pe scena Ateneului un huruit de contrabasuri, violoncele şi harpe. Treptat, apăreau fragmente melodice la fagoturi şi la viole. Apoi, izbucnirea viorilor, precum şi a orchestrei, în întregul ei, au adus o adevărată erupţie sonoră. Au urmat o serie de valsuri diferite. Se puteau auzi variaţiunile elegante ale oboaielor, viorilor şi flautelor. În contrast, se iveau melodiile pompoase însoţite de vacarmul percuţiei şi al instrumentelor de suflat de alamă, trompetele având acum întâietate. Înt-o altă variaţiune, violele însoţite de zumzetul luxuriant al violoncelelor şi clarinetelor se impuneau. Un alt episod mai agitat a fost cel în care dominau viorile, acompaniate de suflătorii de lemn, care sugerau îndepărtarea. Apoi, răpăiala castanietelor se combina cu pizzicato-ul corzilor, creând o atmosferă tulburătoare, derutantă. Într-o altă variaţiune viorile, în glissando, intonau ceva sfâşietor, fiind acompaniate de legănările cromatice ale violoncelelor şi de valurile harpelor. Minunat a sunat variaţiunea în care flautul, acompaniat de Glockenspiel şi trianglu, repeta obsedant o melodie jucăuşă. Trilurile cornilor conduceau spre o culminaţie amânată însă. Apoi, în a doua parte a Valsului, toate temele reveneau cu o înfăţişare schimbată, fie datorită modulaţiilor, fie prin intermediul unei instrumentaţii pline de fantezie. Aceste schimbări ameţitoare simbolizează metamorfozele sociale din vremea genezei poemului coregrafic ravelian. Totul pare că se rupe. Apariţia unui dans macabru conduce, prin numeroase repetări, spre Coda.
Muzica Bolero-ului de Ravel a fost utilizată în arta coregrafică, precum şi în suportul muzical al unor programe ale competiţiilor sportive de pretutindeni. Perechea de patinatori englezi Jayne Torvill şi Christopher Dean, câştigătorii Medaliei de Aur la Jocurile Olimpice de iarnă de la Sarajevo, din 1984, au dansat pe muzica Bolero-ului. Iată-i, într-un spectacol din 2013, cu o scenografie incluzând tobe:
NOTE
[1] Poeţi englezi precum John Donne (The Sunne Rising) şi Philip Larkin (Aubade) au alcătuit astfel de versuri, scriind diferite aubade.
[2] www.lancastersymphony.org/Portals/0/Docs/pdfs/Program_Notes/Alborada
[3] Jan Richards, Partea a doua, Adagio assai (Douglas Lee, Capodopere de 20 th Century
Muzica, Routledge, London, 2002, pag. 312-315) .
http://en.wikipedia.org/wiki/Piano_Concerto_(Ravel)