De obicei, încă de la începuturile cinema-ului, poveştile biblice sunt statice, în poză, melodramatice, cu pilde în imagini, desfăşurări catolice în tablouri cu culori tari. În ultimele două - trei decade au apărut şi versiuni neo-protestante, cu mici, foarte mici variaţiuni. Dacă Mel Gibson, în al său de succes The Passion of the Christ, şi-a permis efecte digitale şi câteva licenţe pentru un mai mare impact, la fel procedează şi Darren Aronofsky în filmul său biblic. Cu gustul său cunoscut pentru filozofie şi căutări mistice, regizorul reuşeşte acum o poveste bine închegată, foarte tensionantă, care să îi împace pe toţi, să fie pe înţelesul şi gustul tuturor. Bineînţeles, realizată în 3D, versiunea de acum a potopului trebuie să şocheze, să uimească şi noile generaţii, obişnuiţii multiplexurilor, ai Dolby-ului, ai efectelor speciale.
Filmat în neverosimilele peisaje islandeze, care chiar par ancestrale, nepământene în sălbăticia şi frumuseţea lor, acest Noah are în fundaluri bună proptea grafică pentru scenele de prim-plan, pentru drama concentrată sub ochii noştri. Unele scene par desprinse dintr-un SF.
Dincolo de o distribuţie interesantă şi de forţă, ataşantă şi credibilă, filmul aduce noutăţi. Sunt costumele - Michael Wilkinson reuşeşte un mix nemaipomenit între primitiv şi modern, fără să fure cadrul. Sunt Îngerii căzuţi, cu aspectul lor stâncos, Străjerii (cu 6 braţe) cum li se spune în film - creaturi dramatice, urieşeşti, deloc demonice, cu rol greu în trama filmului, aşa cum nu au mai fost arătaţi niciodată pe ecran. Şi sunt animalele (digitalizate) ce vin masiv spre Arcă (fără înaintarea graţioasă doi câte doi) - iar aici, în această versiune dorm claie peste grămadă cât ţine potopul. Toate acestea, originale în parte şi împreună, umplu povestea binecunoscută.
Ca de obicei, fiecare departament al industriei este pus la treabă şi în fiecare documentarea se face cu grijă, la sânge. Aronofsky nu uită aproape niciun detaliu despre personaj, mai ales din cele apărute în istoria artei, în pictură. Nepotul lui Matusalem face sacrificii, are trei fiii, trimite un porumbel să găsească pământ uscat, se îmbată şi fiul Ham îl vede gol, este viticultor (vedem via grea de struguri negri), Potopul cu oamenii luptându-se afară în ploaie e ca în gravura lui Gustave Dore.
Noe aduce ofrande şi are viziuni. Toată viaţa a fugit de "oamenii de carne", cei din tribul lui Cain, cei păcătoşi, care vânează şi mănâncă animale. Legământul lui cu Dumnezeu este foarte uman, foarte credibil. Acest Noe vorbăreţ rămâne curat şi neabătut de-a lungul trecerii anilor (cu sărituri peste foarte mari grupe de timp). Bineînţeles că pentru un erou atât de bun şi de drept regizorul a plusat generos pe partea negativă, iar răul are aici o pondere generos apăsată.
Regizorul te manipulează prin montajul rapid, ca de videoclip (una din cele mai frumoase scene despre Geneză şi Căderea în Păcat) şi te face conştient de prezenţa răului în lume, în om, în noi. Discursul său, logic, teatral, profund, deloc sforăitor, merge direct la inimile tuturor. Devii conştient de păcat, de importanţa tradiţiei, a cuvântului dat.
Dens, lung, violent, cu scene de acţiune ca în The Lord of the Rings şi multe de introspecţie, în care să simţi timpul care se scurge o dată cu apele din jur, filmul te ţine cu sufletul la gură. Accepţi toate convenţiile propuse, cum ar fi Arca dintr-o sămânţă din Grădina Raiului, inclusiv tefillin-ul din pielea năpârlită a şarpelui care i-a ispitit pe Adam şi Eva. Tefillinul înfăşurat pe mână înseamnă că îl ai pe Dumenezeu cu tine, în gândurile tale, ca o binecuvântare. Pielea şarpelui parcă înseamnă altceva.
Şi, totuşi, în afară de asta, filmul te convinge. Când cerul era aproape de pământ, când Dumnezeu vorbea oamenilor direct, când patriarhii erau atenţi la semne. Aici nu Potopul este important (chiar dacă realizarea sa îţi opreşte respiraţia), ci drama morală a unui om pus în faţa celei mai grele decizii din viaţa sa.
De văzut, de discutat, de luat aminte.