Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Kingdom of Heaven

Cauze drepte - Kingdom of Heaven


Andrei Gorzo

Dilema Veche, mai 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Povestea mea preferată despre Ridley Scott s-a petrecut în 1981, în prima zi de filmare la Blade Runner, cînd directorul de producţie l-a sunat pe producător ca să-l înştiinţeze că aveau o mică problemă: regizorul nu părea dispus să filmeze altceva decît nori de fum. Ideea era ca Blade Runner să fie un thriller SF, bugetul lui era imens şi unii dintre oamenii care băgaseră bani în el o făcuseră în schimbul promisiunii că va fi ca Războiul stelelor; dar Scott n-avea treabă, el filma nori de fum. Şi asta face în continuare, cu aceeaşi migală, în epopeea lui despre cruciade, Kingdom of Heaven, numai că aici predomină norii de praf sau - pur şi simplu - norii. Dar mai sînt şi fulgi de zăpadă (în prima jumătate de oră, plasată în Franţa), şi, la un moment dat, fulgi de zăpadă cu soare. Există un cadru care ne prezintă iniţial un şir de călăreţi, văzuţi de la nivelul unui oştean căzut, pentru ca apoi camera să se ridice mult deasupra călăreţilor şi a sinistrei lor descoperiri - o vale înţesată de cadavre, atrăgînd cîrduri peste cîrduri de vulturi. Prima chemare a lui Scott a fost către artele plastice şi, oricît de radical pare să-şi fi reorientat ambiţiile - dinspre muzeu spre multiplex -, nu poate fi acuzat că a abandonat-o. Cel mult se poate comenta că nu-i aşa greu să faci imagini care să ia ochii, atunci cînd le faci cu bugete ca ale lui Scott, dar uite că în Hollywoodul de azi e foarte greu, judecînd după bugetele care se cheltuiesc zilnic pe imagini oarecare. Nu, ochiul meticulos şi veşnic aţîţat al lui Scott nu poate fi pus la îndoială; profunzimea acestui ochi este cea care rămîne uneori sub semnul întrebării. Scott a intrat în cinema prin publicitate şi publicitarul din el, cu tendinţa sa de a împopoţona fiecare imagine, de a-şi calibra fiecare cadru cu gîndul la knock-out, e la fel de vizibil ca artistul plastic. (Dacă n-ar fi fost, artistul ar fi avut mai puţine şanse de a primi comanda unor blockbuster-uri ca The gladiator şi Hannibal.) Atunci cînd Spielberg filmează un masacru, în Saving private Ryan, el are grijă ca nimic din ce vedem să nu ni se pară frumos (deşi bineînţeles că e o frumuseţe de secvenţă), în timp ce Scott e tentat de decorativism - masacrele lui sînt întîi de toate plăcute ochiului, şi asta nu numai într-un film istoric ca Kingdom of heaven, ci chiar (pe alocuri) în ceva ca Black Hawk Down, unde intenţia proclamată era aceea de a duce filmul de război la limita suportabilului. Dar destul cu asta; o epopee mai are nevoie şi de alte chestii, pe lîngă frumuseţe. Ce mai are de oferit Kingdom of heaven?

Trimiteri la prezent. Acţiunea începe în 1186, într-un interval de pace, clădit cu greu pe respectul reciproc dintre doi oameni de onoare - regele Ierusalimului şi inamicul său, formidabilul Saladin. Dar zilele regelui sînt numărate (e bolnav de lepră) şi dorinţa unora de a se vedea căţăraţi pe munţi de cadavre, ca să fie mai aproape de paradis sau, pur şi simplu, ca să domine toate cele de pe pămînt, devine greu de stăpînit, ca un cîine care ameninţă să rupă lanţul. E de notat repartiţia echilibrată - prea echilibrată - a dozelor de raţionalitate şi îndîrjire criminală, în cele două tabere: parcă ar fi fost calculate de un program special de scris scenarii, unul care-ţi permite să acoperi probleme sensibile fără să atingi punctele sensibile. Excelent program! Filmul reuşeşte să nu spună nimic - nimic riscant - nici despre delirul războinic religios, nici despre mimarea acestuia în scopul cîştigului lumesc, dar parcă şi-ar drege mereu glasul, pregătindu-se să înceapă. În fine, cînd a venit momentul ca eroul, Balian de Ibelin (Orlando Bloom), să le vorbească locuitorilor Ierusalimului, ca să-i mobilizeze pentru rezistenţa la asediu, eu, unul, am fost uşor surprins de ideile lui: cică cetatea nu contează, e doar piatră; contează locuitorii - şi, ca să arate cît de mult contează, Balian îi face pe toţi cavaleri. Aha! Deci adevăratul regat al cerului e un stat egalitarist şi laic. Ia să mai stea şi Dumnezeu la locul Lui! E un discurs liberal foarte frumos şi îi face o cinste deosebită unui cruciat de la 1187, dar cu greu se poate susţine că pune într-o lumină interesantă tematica războaielor sfinte. Dar asta contează mai puţin la multiplex. Contează energia cu care Balian intră în acţiune odată ce regele a murit şi cetatea a fost înconjurată de sarazini. Şi regele moare - nu înainte de a-i oferi lui Balian şansa de a-i fura tronul (şi soţia, care pe lîngă faptul că e Eva Green din The dreamers, îl mai şi iubeşte) belicosului Guy de Lusignon. Şi ce face Balian? Refuză, fiind prea cavaler ca să-i răpească lui Guy dreptul de a nenoroci creştinătatea. Merge să mediteze şi să aştepte asasinii trimişi de Guy. Şi atunci am realizat cît îmi lipseşte energia de bivol a Gladiatorului: filmul ăla putea să te obosească, putea să-ţi lase impresia că a tropăit peste tine, dar avea un erou adevărat. Pe cînd băiatul ăsta e prea gingaş, prea aerian pentru o epopee.



 Toate articolele despre Kingdom of Heaven


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Regatul morţii e pe micul ecran - Kingdom of Heaven, Iulia Blaga
 Tabinet cu conştiinţă, happy-end domestic şi tezele din Irak - Kingdom of Heaven, Mihai Fulger
 Kingdom of Heaven. Cruciada papagalului, Mihai Fulger
 ...cu bune intenţii - Kingdom of Heaven, Andrei Creţulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer