Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu în cifre: 11 zile de festival. 320 de spectacole. Peste 2.500 de participanţi din 68 de ţări. 60.000 de spectatori zilnic. Spectacole româneşti şi străine de teatru, muzică, dans. Bursa de spectacole. Întâlniri ale reţelelor culturale europene. Spectacole-lectură. Workshop-uri. Filme, expoziţii, performance, etc, etc.
E demeţială această primă seară a mea. Se dansează îndrăcit. Până pe la cinci dimineaţa. Dintr-un mamut de festival de unsprezece zile au mai rămas vreo patru şi câtă energie e încă în jur! Colegele jurnaliste îi invită la dans pe actorii din trupa israeliană (au avut cel mai bun spectacol străin din Festival, mi se spune, Our Life Work Forgotten Memories). O domnişoară, critic de teatru, mi-l povesteşte în amănunt: analiză, descripţie - stări, relaţii, vizual şi... tot ce se mai poate - plus interpretare. Pe la urechile mele colcăie toate limbile pământului. Cum îi şade bine Festivalului. E răcoare, lumea bea ţuică bună şi foarte ieftină. Tompa Gabor povesteşte despre ultima sa premieră de la Sibiu, Casa de pe graniţă. Festivalierii se foiesc tot timpul printre mese, relaxaţi sau surescitaţi. Doar zgomotul valurilor lipseşte ca să juri că eşti la Vama Veche.
Nopţile sunt atât de frumoase... Dimineţile - criminale. Puzderia de workshop-uri, conferinţe şi dezbateri, mai consistente sau mai superficiale, te aşteaptă. Fugi la Romanele teatrului lui George Banu, du-te repede la Andrei Şerban, scoală-te în zori de zi să-i auzi pe Saviana Stănescu şi pe Ştefan Peca vorbind despre rolul dramaturgului în teatrul contemporan românesc şi străin. Unde e tihna festivalurilor aşternute bătrâneşte cu un spectacol, maxim două pe zi? Şi, în cel mai rău caz, cu un colocviu de dimineaţă, la care picoteşte toată lumea? Aici, la cel mai grandios festival de teatru al ţării, fugi bezmetic dintr-o parte în alta să prinzi câte un fragmenţel din cele trei-patru reprezentaţii care se desfăşoară în acelaşi timp. O alergătură, asta-i Festivalul-mamut de la Sibiu. Mult mai plăcut când în locul tău aleargă spre Răşinari Tramvaiul numit Popescu, mai ales că, în tot puhoiul de lume care speră să-şi facă măcar rezervare pentru a doua zi, tu ai prins loc. Stai jos, te uiţi în stânga pe geam: vezi verdele reconfortant al pădurii. Te uiţi în dreapta în tramvai: actorii îmbrăcaţi în ginerică te umplu de savoarea textului curgând de pe feţe detaşat-impenetrabile. Te uiţi la actriţe: îşi dau sufletul pe versurile lui Tudor Cristian Popescu. Ba pe sonorităţi de tragediană (cam patetic!), ba pe nuanţe de Caragiale (cam neunitar!). Şi din nou în stânga pe geam: feţele stupefiate ale trecătorilor şi şoferii din maşinile de alături care se autoflagelează încercând să ţină pasul ticăit al tramvaiului. Ca să prindă ceva din ciudăţenia asta. Oricum ideea lui Gavril Pinte cu Tramvaiul e fantastică. Şi peisajul.
În toată aglomeraţia de la Festival cele mai plăcute momente sunt - e clar - când evadezi din teatru. Nu că la teatru n-ar fi frumos. Ba, e chiar cel mai frumos din lume. Dar între cei patru pereţi care înconjoară scândura stai un an întreg. Aici, la Sibiu, când se joacă în biserică sau când gâfâi urcând, pare-se, toate treptele din lume, ca să ajungi la Cetatea din Cisnădioara pentru Tillsonburg de Malachy McKenna, în regia lui Jimmy Fay, cu care a venit Teatrul "Ioan Slavici" din Arad,scena are alt parfum. Şi spectacole, pe care altfel nu le-ai considera vreo performanţă deosebită, au farmecul lor aici.
Dar sunt şi producţii ultraperformante: Othello, maurul din Veneţia, regia Bocsardi Laszlo, de la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe, Nora, regia Radu Alexandru Nica şi Casa de pe graniţă, regia Tompa Gabor, ambele de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, Trei surori, regia Alexandru Dabija de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti. Cum sunt şi unele catastrofe ca Hamlet-ul trupei japoneze. Ca să citez numai atât. Căci ambiţia organizatorilor şi a directorului Constantin Chiriac, reprezentată prin cifrele de la început, pare să vizeze cantităţi uriaşe de artă. Spectacolele străine sunt, într-adevăr multe, dar cel mai adesea modeste. Complicată treabă! Dacă vrei să iei o gură de aer proaspăt, tot la ministagiunea Teatrului LUNI de la Green Hours tragi. Acolo, la Club Veneţia, dai peste unul dintre cele mai interesante spectacole multimedia de la noi, de fapt un performance: Bitter Sauce de Eric Bogosian, regia Carmen Vidu.
În fond, teatrul nu e nici pe departe prima calitate a lui FITS, cea care-l face atât de căutat, ci diversitatea. Belşugul de stiluri, genuri şi specii artistice. Ieşi seara de la teatru şi te năpusteşti în grădina Muzeului de Istorie. Andre Mergenthaler din Luxemburg cântă la violoncel. Cu privirea ţintă în sus şi gura deschisă. Minute în şir. Nu-şi schimbă expresia. Arată ca halucinat şi halucinează tot publicul. Peste nici două minute de pauză Ana Yerno dansează îndrăcit pe ritmuri de flamenco. Se acompaniază cu plesnetele evantaielor grele sau cu o tobă africană. Asta-i frumuseţea la Sibiu: duşul scoţian. Când un spectacol de intensă suavitate, cum e cel al trupei chiliene conduse de Gigi Căciuleanu, când Fanfara de la Balta Arsă sau Concertul Gipsy Star Mahala. Ca să nu mai vorbim de Shukar Collective. Buluceala la te miri şi tu câte producţii, diversitatea lor şi nopţile de la Clubul Festivalului. Chiar că nu-ţi trece cheful niciodată!