Pentru spectatorul sufocat de teatru pentru care sfîrşitul stagiunii înseamnă o buluceală de festivaluri culminînd cu cele unsprezece zile ale mamutului de la Sibiu să alunece din peisajul teatral e ca briza pe vreme de caniculă. Cînd literalmente aleargă dintr-un loc în altul să mai prindă un pic, cam zece minute, să zicem, dintr-una din cele patru montări care se desfăşoară simultan, cînd vede multe spectacole străine mai slăbuţe decît s-ar cuveni la un festival de o asemenea grandoare, să meargă şi la altceva, noaptea pe la 11, e o şansă deloc de neglijat. De exemplu să ajungă la reprezentaţia de optsprezece minute a Anei Yerno. Asta, da, e o şansă.

Pe scurt, flamenco amestecat cu tobe africane şi cu mişcări kung fu. Din mîna stîngă îi zvîcneşte cu zgomot un evantai imens. La nici o fracţiune de secundă urmează dreapta. Alt evantai, acelaşi zvîcnet nervos, acelaşi zgomot uluitor. Ana Yerno dansează pe ritmurile sacadate de flamenco. Statuară, imobilă, partea de sus a corpului, cu ochii dominatori, cu privire plină de suficienţă, iertat fie-mi alogismul, de macho la feminin, pare ruptă de partea de jos şi de paşii ei frenetici. Doar evantaiele pocnesc nervos. Surprinzătoare de fiecare dată, căci mîna nu pulsează înainte. Zgomotul se izbeşte de public, sacadat, din ce în ce mai intens. Corpul ei splendid şi evantaiele grele se învăluie în forme diferite. Ultra-sexuală, cu spatele gol şi rochia lungă, neagră, Ana Yerno respiră putere şi ferocitate. Din flamenco, dansatoarea, formată în Granada, păstrează frenezia, dramatismul şi senzualitatea. Mecanica mai mult sau mai puţin sterilă a ritmurilor spaniole se împrospătează cu evantaiul şi imobilismul asiatic. Efectul e uluitor. Doze gigante de energie scurtcircuitează publicul.

Apoi, pentru al doilea dans, intră El (Diego Ranz), cu masculinitatea lui pătimaşă, agresivă, dominatoare. Fireşte, dă tîrcoale feminităţii ei trufaşe. Urmează celebrul joc al relaţiilor tipice pentru flamenco, atracţie-respingere, patimă retractilă-izbucnire manifestă. Doar că acest celebru joc are acum un pigment nou: tobele africane la care cîntă cei doi dansatori şi piruetele pe genunchi. Nu numai corpurile lor inter-relaţionează, perfecţionînd şi anulînd distanţele, ci şi tobele. Mîna fiecăruia bate în toba celuilalt, ritmurile se întreţes. Primează sonorităţile africane. Mîinile sclipesc pe tobe, picioarele ţin ritmul în paşi sofisticaţi. Corpurile păstrează simetria. Debordarea de energie africano-iberă e extremă.

Mixtura stilistică supravegheată atent, lucrul migălos în transmiterea intenţiilor, dăruirea de sine şi arderea în energii incandescente fac ca acele optsprezece minute ale reprezentaţiei să pară două. De maximă intensitate. Păcat că n-aţi văzut!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus