Belle de jour, variantă ado - Jeune & jolie

Jeune & jolie al lui François Ozon e o tachinărie de film despre o elevă de liceu din Paris (Marine Vacth), care, la scurt timp după împlinirea vîrstei de 17 ani, se apucă de făcut sex pe bani cu bărbaţi agăţaţi pe Internet. Tachinăria practicată de Ozon constă într-o naraţie behavioristă care, coroborată cu alegerea unei actriţe (de 23 de ani) botos-manechinoase, deci nu foarte expresive, refuză să le explice spectatorilor comportamentul eroinei. În afara faptului că tinerei nu-i trebuie neapărat banii, nimic nu e clar. De pildă, e neclar cîtă plăcere reală îi procură activităţile ei de belle de jour, şi de ce natură e aceasta - dacă e plăcere senzuală sau mai mult plăcerea de a-şi testa puterea asupra clienţilor, sau dacă, de fapt, nu e nici una, nici alta, ci indiferenţă ori (după cum ar putea să indice duşurile ei compulsive) dezgust. Tot aşa, e neclar cîtă şi ce fel de greutate s-ar cuveni acordată faptului că protagonista merge la întîlnirile ei din hoteluri îmbrăcată în costumele business ale mamei; faptului că, la un moment dat, o surprinde pe aceasta din urmă atingîndu-se ambiguu cu un prieten de familie; faptului că tatăl ei adevărat nu se manifestă în viaţa ei decît prin viramente bancare; sau faptului că tatăl ei vitreg acceptă totul cu genul de toleranţă luminat-burgheză care invită să i se testeze limitele. Sexualitatea acestei liceene este oare (aşa cum ar vrea clişeul terapeutic) una dată peste cap (de dezertarea tatălui, de infidelitatea mamei)? Sau să fie vorba (mult mai provocator) de un fel mai liber de a explora teritoriul abia descoperit al sexualităţii, înainte ca societatea burgheză să-şi impună morala ipocrită?

Evident că, dintre cele două sugestii, a doua este cea care se asortează atît la profilul de bad boy fassbinderian cultivat de Ozon (n. 1967) în tinereţe, cît şi la mai recentul lui profil de entertainer finuţ-subversiv al unui public burghez mai larg. Nu degeaba incorporează el în noul film un montaj cu liceeni, colegi de-ai eroinei, încercînd să comenteze poezia rimbaldiană care începe cu versul: "La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios". Dar cheia e prezentă încă din prima secvenţă, unde Ozon ne invită iniţial s-o privim pe eroină, la plajă, prin binoclul unui voyeur invizibil, pentru ca apoi să ne dezvăluie că însuşi fratele ei mai mic era voyeurul. Interogînd sexualitatea în scurtul interval dintre momentul în care aceasta se trezeşte şi momentul în care e luată ca lumea în primire de ceea ce Louis Althusser numea "aparatele ideologice de stat", care o toarnă în tipare general acceptate, filmul îi relevă, pe furiş, substanţa anarhică şi amorală. Lumea întreagă apare ca un magazin de jucării sexuale în ochii pe care eroina îi întoarce asupra tatălui ei vitreg, cînd îi spune că o duce cu gîndul la unul dintre clienţii ei. Şi ea însăşi apare ca o jucărie în ochii unui cuplu de vîrsta a treia, soţ şi soţie, unul mai melancolic-lucid decît celălalt: soţul e un client loial, care se distinge de ceilalţi prin tandreţea lui tristă (poate nu lipsită de legătură cu faptul că are o fiică de vîrsta ei) şi care moare în timp ce e cu ea într-o cameră de hotel; iar mai tîrziu, văduva lui (Charlotte Rampling) se cere condusă în aceeaşi cameră, contra bani, dar nu pentru sex cu adolescenta (deşi aceasta e docil-dispusă ca de obicei), ci pentru a-i împărtăşi din înţelepciunea ei - cum s-a împăcat pînă la urmă, pe parcursul unei căsnicii lungi, cu infidelităţile soţului, rămînînd în schimb cu regretul de a nu fi experimentat şi ea prostituţia la vîrsta adolescenţei, aşa cum fantaza pe atunci. În 2013 la Cannes, unde Jeune & jolie a debutat în competiţia principală, Ozon a stîrnit un pic de enervare printre jurnalişti (cu precădere printre americani), pentru ceea ce, dintr-o perspectivă feministă, poate să apară din partea lui (indiferent cît de binecunoscută i-ar fi apartenenţa la minoritatea gay) ca o prezumţiozitate de mascul majoritar: e vorba despre uşurinţa cu care le atribuie personajelor sale feminine această fantezie a prostituării - şi punînd-o nu într-un cadru de porno-parodie, ca al lui Buñuel din Belle de jour, ci într-unul de realism cosmetizat, în care accederea unei neofite la prostituţia upmarket se petrece fără conflicte teritoriale şi fără ingerinţele vreunui proxenet, iar ocazionalele abuzuri din partea clienţilor sînt lipsite de gravitate. Oricum, fie ea o figură genuin destabilizantă - căci locuită de o energie sexuală încă neîncorsetată - sau o banală fantezie pornografică masculină, eroina nu lasă o impresie prea puternică. Mizanscena enigmei ei este prea subţire, prea lipsită de relief: există patru capitole care corespund celor patru anotimpuri şi care se încheie cu patru cîntece de Françoise Hardy, iar după secvenţa de la început, cu fratele uitîndu-se prin binoclu la sînii surorii, membrii familiei continuă să se spioneze sau să se surprindă unii pe alţii - din nou fratele pe soră, apoi sora pe frate, apoi tatăl pe frate ş.a.m.d. -, în secvenţe care, de cum se achită de îndatoririle astea permutaţionale, tind să se şi termine. Bref, aşa inteligent cum e, filmul e mai mult schelet (adică schemă) decît carne (inclusiv în sensul că nu e nici din cale afară de senzual). Îl ia vîntul uşor.