În Cehia contemporană, o mână de oameni se adună pentru a-şi întâmpina prietenul regizor. Ei beau şampanie şi ciocnesc pahare în timp ce pe ecran rulează secvenţe dintr-un film. Din primele cadre aflăm că aceasta nu este o simplă reuniune, ci o încurajare aproape ritualică a unui artist care şi-a pierdut vocea.
Filmul lui Pavo Marinković, Okupacija, 27. Slika / Ocupaţia, a 27-a imagine, este o reconstituire a imaginii controversate pe care regizorul croat, Lordan Zafranović, a dobândit-o de-a lungul a două regimuri politice distincte. Având ca reper nominalizarea la Cannes din 1979, care i-a adus lui Zafranović celebritate în societatea comunistă iugoslavă, documentarul-portret urmăreşte evoluţia personală a regizorului şi relaţia dintre putere şi artă.
Din surse de arhivă şi mărturii aflăm despre studentul eminent că pleacă la Praga să studieze regie de film, atrăgând atenţia tuturor cu gândirea sa cinematografică. Primele sale filme îl plasează rapid în curentele de avangardă de la acea vreme. Primele aclamaţii şi nominalizarea la Cannes iau forma unei recunoaşteri artistice aparent incompatibilă cu ideologia comunistă din Iugoslavia acelei perioade.
Însă dincolo de estetica transgresivă şi apetenţa pentru absurd, există pactul faustic pe care Lordan Zafranović îl face cu regimul politic şi care îi aduce sancţiuni grave în mentalul colectiv postcomunist. Filmele sale, deşi apreciate pentru viziunea lor cinematografică aparte, poartă un mesaj convenabil regimului dictatorial aflat la putere la acea vreme în Iugoslavia. După comunism, ceea ce pare să conteze pentru contemporanii lui Zafranović este protecţia pe care regizorul a acceptat-o din partea partidului-duşman, în defavoarea valorii artistice a operei sale. Personalitatea sa este, astfel, fragmentată de două fronturi ale opiniei publice: frontul alcătuit din cei care îl validează ca valoare naţională şi frontul celor care îl portretizează drept trădător de ţară. În documentarul-portret, Zafranović însuşi îşi explică relaţia cordială cu regimul politic, comparându-şi creaţiile cu nişte copii cărora odată ce le-a dat naştere, şi-a asumat rolul patern de a-i proteja până la capăt.
Filmul lui Pavo Marinković nu este un simplu portret regizoral, ci şi o căutare a unei noi poziţionări faţă de trecut, a unei atitudini circumspecte şi atente la autoritatea istoriei şi a puterii regimurilor politice care schimbă cu uşurinţă mentalităţi şi valori. Mai are arta, ca oglindă a societăţii, puterea de a deconstrui aceste autorităţi? Este o întrebare pe care însuşi Marinković pare să şi-o repete, construind cea de-a 27-a imagine a unui episod important din istoria fostei Iugoslavii.