Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Brad de Crăciun la familia Ivanov

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Post-avangarda creativă în Ivanovék karácsonya / Brad de Crăciun la familia Ivanov


Adrian Ţion

mai 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rândurile pe care tocmai le scriu ar trebui să ardă privirea şi să tulbure conştiinţe! Ar trebui să tresalte, să semnalizeze sever, să ţâşnească din pagina scrisă sau din ecranul monitorului precum o flamă potopitoare pentru a transmite exact emoţia, tensiunea sau atmosfera incendiară a spectacolului Brad de Crăciun la familia Ivanov de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în regia lui Urbán András, transpus scenic după textul recent descoperit, postum, al scriitorului rus Alekszandr Ivanovics Vvegyenszkij, născut în 1904 la Sankt Petersburg şi decedat în 1941, în drum spre lagăr. Da, atât de radicale şi copleşitoare sunt reacţiile mele (şi nu numai ale mele) legate de acest produs teatral înregistrat pe linia trasată de avangardă. Obiectivul numărul unu al regizorului, acela de a bulversa maxim, a fost atins cu asupra de măsură. Mesajul destabilizator se înfige în pieptul spectatorului ca un cuţit răsucit cu sadism, îndelung, în rana purulentă. Sufletul plânge şi râde în acelaşi timp, scrâşnit de nebunia lumii carnavaleşti, revărsată în episoade succesive de amalgamare într-un creuzet al degringoladei sensurilor transmise ca un vârtej bezmetic, răvăşitor.


Nu e un spectacol uşor de digerat într-o seară de primăvară, când liliacul a-nflorit şi te îmbată cu miresme. Nu e o derulare cronologică de evenimente mai mult sau mai puţin legate între ele dintr-o seară de Crăciun, cum s-ar părea după titlu, ci e tocmai reversul: un manifest excentric, virulent, demolator de valori tradiţionale, intrate în desuetudine. Scena e invadată de o atmosferă angoasantă care vorbeşte despre sfârşitul civilizaţiei tradiţionale, despre pervertirea umanului şi a resurselor de optimizare a unei societăţi alienate, aflată pe pragul prăpastiei. De după perdeaua convenţională a sărbătorii creştine îşi face apariţia faţa hidoasă a monstruozităţii crimei şi a denunţării lipsei de repere morale într-un univers decrepit, absurd, sufocant, demenţial.


Simbolul central al acestei lumi mostruoase, întoarse pe dos, este fixat vizual prin imaginea sinistră a cadavrului Soniei, fata asasinată de doică / bonă, care zace pe catafalc cu capul dislocat de trup în timp ce continuă astfel să dea replica personajului masculin din preajmă. Subiectul de aici porneşte şi se extinde într-o sumedenie de secvenţe bizare, răscolitoare, impregnate în răceala constatativă a faptelor. Întorşi de la spectacol, părinţii fetei asasinate constată crima, apoi fac dragoste. Doica / bona criminală e dusă la ospiciu, apoi este eliberată pe motiv că a avut discernământ şi urmează să fie judecată. Dar, întrucât "tout le monde est coupable", judecătorii sunt ucişi împreună cu toate personajele, ca într-o parodiere străvezie a finalului din veritabilele tragedii de altădată. Pe acest subţire fir epic strict realist (până la un punct, ştire de ziar; dar ce, Dostoievski nu s-a inspirat din ziar în scrierea Karamazovilor?) se construiesc fulminante desfăşurări imaginative în registru suprarealist, frizând proiecţia în coşmar şi grotesc a întregului subiect. Miza pe şoc prin augmentare scenică a scenariului depăşeşte sugestivitatea limitativă. E drept că mergem la teatru (după cum repeta Andrei Şerban într-un recent interviu) "ca să fim şocaţi, ca să fim cutremuraţi" şi din punctul lui de vedere sunt încă destul de multe spectacole superficiale, cuminţi, dar supradimensionarea manifestului teatral lansat în chip de protest artistic şi social fără limite împotriva unei formule învechite poate impieta gustul pentru frumosul artistic pus în balans de structura anticalofilă a spectacolului.


Înzestrat cu spirit iconoclast cât cuprinde puterea lui de fantazare, regizorul Urbán András, cu studii de specialitate la Novi Sad, construieşte pe scena Teatrului Maghiar din Cluj un spectacol incisiv, deschis problematizărilor de orice fel, puternic ancorat în fenomenologia absurdului, numită de el "poezia absurdului". Limbajul e dur şi penetrant, violentarea lui are susţinerea motivaţională a textului iniţial, introdus în circuit prin filieră maghiară, el însuşi axat pe dezvăluirea fără menajamente a unor cruzimi şi orori greu de suportat de pudibonzi şi nu numai de ei. E un clocot perpetuu de replici ţipate, amplificate tehnic, urmate de explozii drapate în coloratura gnomică a adevărurilor esenţiale, crude, prea mult timp ignorate. Ele sunt devoalate brutal, cu o anume nervozitate, ca să nu spun furie, integrate organic în ritmicitatea halucinant de alertă a reprezentaţiei. Uneori ritmul e aproape cazon. Pare deplasarea unui batalion care calcă în picioare tot ce întâlneşte în cale. Nu te poţi feri din calea lui. Cadenţa cizmelor o auzi mult timp după ce ai ieşit din sala de spectacol. Dar să vedem cine ţi-a torturat în aşa hal timpanele încât să doreşti liniştea relativă a străzii şi să aspiri mirosul florilor de liliac? Evident nu un batalion, ci numai o trupă extrem de bine sudată de actori ai teatrului cu o mobilitate ieşită din comun. Dacă ar trebui să particularizez jocul lor, cu siguranţă aş greşi. Nemaivorbind că unii actori interpretează două sau mai multe roluri. Totuşi, să încerc. Gábor Viola pune în evidenţă brutalitatea schizoidă a Doicii asasine. Loránd Váta (Tatăl) şi Csilla Albert (Mama) fac echilibristică ilară între fibrilaţiile pricinuite de tragica moarte a fiicei lor şi pofta sexuală nepotolită. Din câteva linii trasate cu precizie, Imola Kézdi creionează trăsătura tragicomică a Soniei, nefericita victimă a Doicii psihopate. Dimény Áron, Imre Éva, Laczó Júlia, Marosán Csaba, Farkas Loránd şi Vass Zsuzsanna completează formaţia omogenă de interpreţi acţionând ca un personaj colectiv în serviciul manifestului artistic desemnat de deconspirarea hotărâtă a minciunilor ocrotitoare în care se amăgeşte că trăieşte societatea apelând la reţeaua de convenienţe zdruncinate direct pe scenă prin acest demers acid, trepidând de nelinişte şi de neîmpăcare cu o ordine prestabilită, dar falsă. Toţi actorii sunt de fapt distribuiţi în roluri de fete şi băieţi de la un an la 82 de ani, acoperind, în viziunea autorului toate categoriile de vârstă supuse stresului existenţial, pentru a întruchipa la nevoie poliţişti răspândiţi în obiectiv, nebuni (mai trebuia specificat asta?), sanitari, medici, chiar câini sau alte dihănii, după cerinţă, tăietori de pădure şi de cutume răsuflate, judecători schematic şi caricatural proiectaţi în haosul lumii. Sugestivitatea costumelor (Carmencita Brojboiu) şi banda sonoră (cu muzica şi vocile bubuind) asigurată de Antal Attila, extrem de importantă în menţinerea tempo-ului, aduce sincretismul spectacolului pe promontoriul reuşitei.


Blamatul "teatru al furiei şi al violenţei" (panoramat de Andrei Băleanu într-un studiu asupra dramaturgiei americane şi engleze a anilor şaizeci), detestat şi declarat decadent în perioada comunistă, se desfată nestingherit azi pe scenele noastre într-un fel de post-avangardă. Dacă excludem încărcătura halucinant-suprarealistă a piesei lui Vvegyenszkij, vom observa că punctul ei de plecare e în acest nucleu considerat tabu la acea vreme. Când în URSS se juca Aleksandr Ghelman, Leonid Zorin sau Mihail Roşcin cu nevinovate comedii, evident că nu era loc pentru Venedikt Erofeev, Andrei Vosnesenski, Iosif Brodski sau Alekszandr Ivanovics Vvegyenszkij, descoperiţi după căderea Cortinei de Fier. Ba mai mult decât atât, ultimul dintre indezirabilii de atunci devine vizibil abia prin această montare cu Brad de Crăciun la familia Ivanov. Dar scriitorii au un destin al lor, după cum se pare că va avea şi această piesă descoperită recent şi tradusă în limba maghiară de Baka István.


Lumea întoarsă pe dos a lui Vvegyenszkij primeşte un plus de excentricitate şi absurd în spectacolul clujean prin supralicitări succesive ale grotescului de tip noir, tras în sentenţiozităţi de natură să descumpănească sau mai degrabă (îmi place să cred) să trezească adormitele conştiinţe la reaşezarea valorilor din forul interior al fiecăruia. În scopul comunicării mesajelor de alarmă înşirate de la început până la sfârşit, nelăsând un moment de respiro, regizorul se axează pe provocarea programatică a spectatorului, dând dovadă că poate să-şi gestioneze forţele creative cu detaşare şi luciditate. Provocarea merge în linie dreaptă spre omul contemporan, strivit de propriile lui angoase şi nedumeriri.



 Toate articolele despre Brad de Crăciun la familia Ivanov


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Spectacolul Brad de Crăciun la familia Ivanov al Teatrului Maghiar de Stat la Bucureşti, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer