Adieu au langage respectă toate caracteristicile enumerate anterior, dar, în plus, este 3D, ceea ce îi oferă cineastului un teren nou de joacă, acesta exploatând procedeul în feluri diferite, dar în cea mai mare a timpului rămânând la o concepţie 2D a mizanscenei. Atunci când se foloseşte de posibilităţile 3D-ului, o face fie pentru a potenţa frumuseţea anumitor cadre de natură, fie pentru a supraimpresiona anumite elemente vizuale, în aşa fel încât toate să fie perceptibile în acelaşi timp. Filmul este, de altfel, un colaj de imagini, de sunete şi de monologuri reflexive din off care se derulează fără a respecta o aparentă cauzalitate, deşi există câteva teme şi imagini recursive. Ce este comun mai tuturor acestor elemente este o căutare a unui limbaj asociat în general cu cel al videoaştilor amatori, doar că Godard face trimiteri sau citează în permanenţă artişti canonici, din pictură, filosofie, muzică, literatură, sau cinema. În rest, compoziţiile lui sunt căutat naive, dând impresia de joacă infantilă cu camera de filmat şi de montare ulterioară a rezultatelor. Cineastul utilizează, de asemenea, în mod conştient, anumite "erori" tehnice: de la imagini care se blurează brusc, pentru e reveni la "normal" în câteva clipe, la idei care sunt tăiate în mijlocul frazei, pentru a se trece imediat la altceva, la repetări succesive ale aceluiaşi cadru, la schimbări ale cromaticii în timpul derulării aceleiaşi secvenţe, şi până la greşeli de subtitrare, care fie uneori traduce uşor altceva decât ceea ce comunică în limba franceză oamenii de pe ecran, sau vocea naratorului, fie alteori pur şi simplu ignoră anumite propoziţii.
La nivelul apariţiilor de pe ecran, Godard amestecă un număr de "personaje" care declamă diverse idei, sau comunică între ele, fără a vorbi neapărat despre aceleaşi lucruri, sau, în cazul căţelului care devine în a doua parte a filmului un fel de protagonist, constituie obiectul reflecţiilor naratorului. De cele mai multe ori, unor gânduri filosofice, declamate pe un ton grav, li se răspunde cu unele farsice, precum în repetatele discuţii dintre apariţiile feminine, care vorbesc despre teme mari, precum iubirea sau feminitatea, cărora în repetate rânduri bărbaţii le răspund prin analogii cu actul de a defeca. Acelaşi lucru se întâmplă în general la nivel vizual, unor imagini grandioase, cu natura în întreaga sa plenitudine, opunându-li-se altele mizanscenate naiv şi caraghioase, forţând, prin asociere şi acumulare, direcţii multiple de "lectură" a acestora.
Mi-ar fi foarte uşor să afirm că Adieu au langage e un eseu, pentru că ştiu că aceasta e sintagma preferată de mulţi critici pentru a încadra cumva filmele recente ale cineastului francez, dar adevărul este că nu ştiu exact ce e. Şi la acest nivel se află, în ceea ce mă priveşte, farmecul stilului lui Godard: intri în contact cu un mod particular de a gândi cinematografic, ai impresia că asişti la coagularea unui discurs serios, dar poate puţin ermetic, pentru ca două secvenţe mai târziu să ţi se pară că totul e o farsă, şi tot aşa. Îi pot înţelege pe cei care nu intră în jocul acesta, dar îmi pare, în acelaşi timp, rău pentru ei.
Adieu au langage 3D
Franţa, 2014
regie, scenariu: Jean-Luc Godard
imagine: Fabrice Aragno
cu: Christian Gregori, Kamel Abdeli
Film prezentat în cadrul Competiţiei Oficiale a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, 2014