Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Livada de vişini

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Feerie în alb, plictiseală în negru - Livada de vişini


Adrian Ţion

iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Felul în care te întâmpină sala Teatrului Naţional din Cluj, cu scena tapetată în alb, de la orizontala scândurii la perdelele verticale, imense virtualităţi de înălţare sau evadare dintr-un mediu prea strâmt, te îndeamnă din start să faci parte din peisaj, să intri în atmosfera piesei. Chiar şi scaunele au îmbrăcat haina decorului, iar dacă ai pe tine o cămaşă albă s-ar spune că te integrezi perfect în ansamblu. Eşti îndemnat să-ţi asumi în întregime condiţia de participant la viziunea regizorală ca pigment "alb" în clarobscurul sălii. De unde vine această "mare de alb" întinsă până pe intrândul de pe culoarul central? De la petalele florilor de vişini căzute pe jos şi răspândite pretutindeni, până în simbolul purităţii şi naivităţii unei lumi patriarhale ce stă să cadă sub ameninţarea schimbării, căci - nu-i aşa? - suntem la Livada de vişini în regia italianului Roberto Bacci. Până aici avem o cinstită dezvoltare a simbolisticii livezii cehoviene şi Adrian Damian, care semnează scenografia, se achită minunat de sarcina încredinţată, subliniind poeticitatea textului şi, implicit, a spectacolului. Mai bine joc dezinvolt cu petale de flori, căzute uneori în părul spectatorilor de lângă intrândul amintit, decât sumedenie de borcane cu compot de vişine, înşirate cât latul scenei, în fabulosul dulap "centenar" - emblemă a statorniciei reperelor, ca în spectacolul Naţionalului bucureştean realizat de Felix Alexa cu acelaşi prilej aniversar: 150 de ani de la naşterea lui Anton Pavlovici Cehov. De la borcane grosiere la fulguire de petale delicate, totul glisează în jurul unor extrapolări în vizualul complementar, dovadă că orice sugestie extrasă din text poate servi drept fundal al acţiunii pentru o reevaluare a tematicii Livezii de vişini.

Dar în tihna acestei lumi în alb pătrunde schimbarea şi ea e dură, necruţătoare, agresivă. Atât de agresivă, încât tăietorii de lemne năvălesc pur şi simplu pe scenă în final cu maşinăriile lor zuruitoare retezând vişinii virtuali din calea lor. Demoni ai reformării, ei mătură iluzii şi destine deopotrivă. Practica negustorească alungă nălucile şi fantomele trecutului. Paseismul lui Cehov e la apus, e brutal călcat în picioare. Destul cu idealizările şi idilizările vieţii de la ţară! Vin vremuri noi, totul se schimbă. Vin vilegiaturiştii şi lumea trebuie să se adapteze la un nou sistem de valori. Se instalează în chip de stăpân al Livezii (al lumii noi) Lopahin, fiul vechiului argat, reprezentantul clasei în ascensiune. Sorin Leoveanu în rolul lui Lopahin pare a fi destul de crispat încercând să pună în lumină faţa umană a personajului. Are inadecvări de tipul: spune că se grăbeşte, că trebuie să plece, dar nu transmite această grabă. Fluctuaţiile celor ce sosesc la moşie, apoi pleacă de la moşie (frecvente în teatrul lui Cehov) sunt bine evidenţiate în spectacolul clujean prin valizele de diverse dimensiuni şi multe la număr (singurele elemente de decor), ce sunt purtate dintr-o parte în alta a scenei, semn al instabilităţii permanente a personajelor. Ramona Dumitrean în proprietara moşiei, Ranevskaia, este o femeie dominată de amintiri şi împrejurări nefaste care ştie să se impună, coordonând jocul celorlalţi cu abilitate şi farmec personal. Dezinvolt în mişcări şi ironic în replică se dovedeşte Ionuţ Caras în Gaev, om de lume ce gustă mai mult "carambolul" cuvintelor decât al intereselor. Alexandra Tarce subliniază latura expansivă a sentimentelor Aniei, iar Anca Hanu resemnarea Variei într-un tandem alternativ de trăiri năvalnice. Mediocritatea, sărăcia şi slugărnicia lui Simeonov-Piscik se lăfăie pe scenă în regim pregnant-necenzurat sub comanda lui Cătălin Herlo, în vreme ce oportunismul "eternului student" ce se crede "mai presus de dragoste" este ilar mimat de Cristian Grosu (cu ochelari adecvaţi de ideolog ratat). Guvernanta Charlotta, în interpretarea Irinei Wintze, pigmentează dialogul cu neaoşisme din ţara sa de origine. Dilatând spaţiul nopţii, regizorul ne face părtaşi la o scenă naturalistă inadecvată ansamblului avându-i protagonişti pe dezinhibatul Radu Lărgeanu în Epihodov şi Patricia Brad în Duniaşa. Picanteria în sine are hazul ei, să spunem, dar ea pare a se fi născut din aceeaşi dorinţă de a substitui plictiseala. E un prilej pentru cei doi actori de a ieşi în evidenţă prin roluri mici. În schimb, punctul forte al distribuţiei este atins de Cornel Răileanu în bătrânul majordom Firs. Accentuatul panteism al autorului apasă greu pe umerii lui. Ca principele de Salina, din Ghepardul lui Lampedusa, el regretă timpurile faste de altădată, când servea conţi, nobili şi acum printre ei se strecoară contabili şi negustori. Prestaţia lui Cornel Răileanu, recent premiat de UNITER, e una care nu se uită. Mai puţin marionetele scoase din valiză în final, dar asta nu e vina lui.

Roberto Bacci s-a afirmat în Hamlet, cealaltă montare a sa la Cluj de acum doi ani, din 2012, ca un promotor al căutării esenţelor prin aplicarea simplificărilor. Din piesa shakespeareană a reţinut doar scenele-cheie şi spectacolul s-a închegat, a primit coerenţă şi viaţă proprie. În Livada de vişini simplificarea s-a îndreptat mai ales spre decor, eludându-l. La Cehov e periculos să umbli prea mult la text. Bine, rămâi fără scaune, fără mese şi fără dulapul pomenit, dar dacă rămâi şi fără atmosfera specifică, ce te faci? Scriitura nu permite prea multe eliminări de text şi atunci elimini ce pare a fi în plus pentru a pătrunde la "esenţe". De pildă, decorul greoi, clasic. Personal, înţeleg tot mai puţin de ce trebuie să-i tăvălim pe actori pe jos în loc să-i aşezăm omeneşte pe scaune. Postmodernismul trebuie să abuzeze de excentricităţi de acest fel ca să nu se considere că-şi ia banii degeaba? Instrumentiştii aduşi la petrecere mai înviorează atmosfera, dar acoperă schimbul de idei dintre participanţi, un alt atu plin de savoare al textului. Roberto Bacci s-a axat în primul rând pe mişcare şi pe accelerarea derulării scenelor, în parte pentru alungarea monotoniei textului, instalând o altă monotonie, aceea a lipsei de decor. Ea e acceptabilă numai ca sugestie a vidului existenţial, dar cred că merg prea departe cu interpretarea. Fapt e că ceea ce pare la Cehov monotonie, e mai mult o anume lentoare a înaintării în subiect, o lentoare specifică, intrinsecă. Dezlipirea de ea vizează trădarea şi construcţia paralelă. Aplicând reţeta sa de revigorare, regizorul păşeşte pe un teren nou, al lui, de fapt o monotonie servită ca revers al ei.



 Toate articolele despre Livada de vişini


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer