Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Furtuna

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cioburi strălucitoare, sticle mate - Furtuna


Mihai Brezeanu

mai 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Furtuna e cel de pe urmă text finalizat de Shakespeare şi probabil cel mai complex dintre toate. În fiecare dintre scrierile dramaturgice ale marelui brit, sunt de găsit porţiuni comice, zone onirice, elemente tragice, personaje regale, destine anonime, duhuri ale imaginaţiei, umbre ale trecutului, confruntări sângeroase, iubiri absolute, insule de puritate, oceane de mizerie. Şi totuşi, fiecare dintre cele 37 de piese ale sale poate fi încadrată în definiţia unui gen. Vorbim de comediile lui Shakespeare, de tragediile sale, de dramele sale istorice, chiar de comediile sale tragice.

Singură Furtuna pare a scăpa oricărei încercări de etichetare. Ea este, îndeobşte, numită comedie, lipsa sângelui, finalul aparent fericit, numeroasele momente de comic de situaţie, marea împăcare dintre foştii duşmani, eliberarea duhurilor si a sclavilor sunt cu toatele elemente care duc spre o concluzie senin-zâmbitoare. Şi totuşi, textul acesta de o poezie şi o profunzime fără egal în dramaturgia lumii e departe de a fi o simplă piesă buclucaş-jucăuş-moralizatoare, în care răul e pedepsit, apoi iertat şi all is well when it ends well.

Cine / ce e Ariel? Dar Caliban? Dar, mai ales, Prospero? Fie şi doar răspunsurile la aceste trei întrebări au strâns, de-a lungul secolelor, mii şi mii de pagini, zeci şi zeci de interpretări, au născut nenumărate polemici, au umplut biblioteci şi săli de teatru, au fascinat, iritat, angoasat, stimulat minţi dintre cele mai luminate. Istoria literar-teatrală a Furtunii e aproape la fel de spectaculoasă ca piesa însăşi.

Privind proaspăta premieră a TNB-ului, am simţit, o dată în plus, forţa colosală a acestui text. Şi capacitatea sa teribilă de a arunca din şa orice regizor care încearcă sa-l îmblânzească fără convingere, fără autoritate şi, mai ales, fără o idee limpede. Departe de a fi neapărat un spectacol slab, montarea de la Naţional e teribil de inegală. Există zone vizuale de o mare frumuseţe, există un ţesut sonor cu totul special, există interpretări actoriceşti minunate, după cum există scene plictisitoare, o scenografie aparent generoasă, dar insuficient exploatată şi actori care rostesc neglijent vorbe al căror înţeles le scapă.

În rol de prim-solist al trupei de duhuri generic numite Ariel (foarte inspirată ideea lui Alexander Morfov de a multiplica, pe măsura nenumăratelor sale înfăţişări, faimosul personaj), Istvan Teglas oferă un melanj incendiar de expresivitate, energie, ingeniozitate, neastâmpăr. Momentele coregrafice conduse de Florin Fieroiu şi subliniate de spoturile lui Chris Jaeger sunt cu adevărat memorabile. Pe linia Mirandelor interpretate de-a lungul vremii de Mariana Mihuţ şi Ileana Predescu, Crina Semciuc reuşeşte al doilea mare rol al carierei (după cel din Năpasta lui Afrim), izbutind, datorită unei melanj seducător de inteligenţă, mobilitate şi graţie, să incendieze scena la aproape fiecare apariţie. Deşi nu în control deplin al tuturor ungherelor personajului, Mihai Călin face un Caliban nuanţat, balansând interesant între duioşie şi mitocănie, între civilizaţie şi sălbăticie, între pâlpâirea firavă a intelectului şi chemarea virilă a instinctului.

Cu păr vâlvoi şi mustaţă artificială, Ion Caramitru îl apropie pe Prospero de Einstein. Cu replici rostite şoptit, subtil multiplicate spre cutele sălii de un inspirat sistem sonor, Caramitru îl umanizează intens pe magicianul suprem. Cu vorbe uitate, miracole ratate şi scene amestecate, omul Prospero devine un bătrân senil, pradă amintirilor frumos-dureroase. Întreaga insulă, întreagă furtună, întregul spectacol sunt doar năluciri ale unei minţi ce îşi povesteşte, repovesteşte şi iar povesteşte propria existenţă.

Pe insula din Invenţia lui Morel de Adolfo Bioy Casares, cinema-ul primea sarcina de a învinge moartea, proiectând la nesfârşit un fragment, mereu acelaşi, din vieţile unor oameni demult dispăruţi. Pe insula din Furtuna lui Morfov, teatrul reînvie destinul unui om păşind pe calea fără întoarcere, jucând la nesfârşit fragmentele esenţiale ale vieţii sale. Din pricina bătrâneţii, amintirile sunt din ce în ce mai confuze, prin urmare fragmentele jucate sunt din ce în ce mai puţine, din ce în ce mai alterate.

Din păcate, spectacolul Naţionalului lasă să se întrevadă această citire cu totul specială a textului abia în ultimele scene. Prea puţin din restul reprezentaţiei e subsumat acestui gând. Prea puţin din restul reprezentaţiei dă senzaţia de omogenitate, de coerenţă, de rotund. Cioburi strălucitoare alături de bucăţi de sticlă mată. Cochilii ce lasă să se audă muzici încântătoare printre multe scoici sparte. Furtuna purificatoare se amână.



 Toate articolele despre Furtuna
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Înainte de Furtuna la TNB, Crina Semciuc şi Ion Caramitru au purtat un dialog cu publicul la Artdialog, Judy Florescu
 Cronici de 5 rînduri: Teoria relativităţii extinse la Shakespeare - Furtuna la FNT, 2014, Oana Cristea Grigorescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer