Tema piesei este intersecţia destinelor câtorva dintre locuitorii unui orăşel american şi evoluţia treptată a acestora. Naraţiunea se desfăşoară de-a lungul mai multor ani, pe trei planuri narative principale şi spune povestea adolescentei Allison MacKenzie (Boglárka Veligdán), a mamei ei, Constance (Bianca Pintea), a iubitului ei, Norman Page (Ciprian Nicula), a prietenei ei cele mai bune, Kathy Elsworth (Elisabeta Râmboi) şi a personajelor care gravitează în jurul acestora. Povestea este centrată, la nivel primar, pe tensiunile trecerii prin pubertate (scena balului liceean), devenirea sexuală (discuţiile lui Allison cu prietena ei) şi conflictul ierarhic, bine conturat de poziţiile sociale ale personajelor şi de relaţiile lor din trecut (situaţia servitoarei Nellie la casa MacKenzie). La nivel secundar, însă, descoperim nişte fineţuri care dau, de fapt, tonuri sumbre acestei naraţiuni. Pentru că, în cele din urmă, este vorba de o poveste plină de intrigi paralele, alternate, şi de subiecte precum degradarea, lupta femeilor într-o societate asupritoare, renunţarea la trecut, avortul sau incestul.
Decorul ales este folosit eficient pentru a îngloba mai multe spaţii, refolosite după caz (de-a lungul piesei, baia unei familii devine dormitorul alteia). Din obiectele de decor menţionăm o masă cu funcţii multiple, o cadă de baie şi un automobil în stil fifties. Distincţia interior-exterior este imprecisă şi lăsată pe mâna convenţiei teatrale, deşi în multe cazuri uşile reale de acces sunt folosite pentru a delimita spaţiul. Iar dacă am ajuns aici, trebuie să ne oprim asupra montajului în scenă, care e ingenios dispus şi întins pe toată panorama vizuală a spectatorului, dând momentelor de apropiere fizică cu actorii o uşoară tentă de irealitate. E utilizat atât spaţiul interior, cât şi o bucată din spaţiul exterior, care e înrămat sugestiv de uşa către grădina interioară a facultăţii. De asemenea, apare tehnica "îngheţării" unui cadru în paralel cu continuarea celuilalt. Luminile au o contribuţie decisivă aici, iar pe durata piesei, privirea auditoriului va oscila între farurile orbitoare ale maşinii din dreapta şi lucirea ştearsă de înserat pulsând de departe, prin fereastră şi dând un aer oniric întregii experienţe. Efectul este cultivat atât de vocea feminină din off, narând la persoana I între scene, cât şi de soundtrack-ul general al spectacolului, atât de melancolicul My special angel al lui Bobby Helms, care, pentru spectatorul atent, capătă nuanţe tot mai deranjante de-a lungul desfăşurării.
Acelaşi efect straniu e simţit mai bine la trecerea dintre registrul "real" la ocazionale suprapuneri cu registrul simbolic, prezente mai mult sau mai puţin în nuvela originală. Există câteva apariţii fantomatice - dintre care una repetitivă şi cu rol cumva demiurgic (Andreea Tănase) - rupte de plauzibilitatea naraţiunii, dar care nu fac decât să te înşurubeze şi mai adânc în poveste, răcindu-ţi oasele. Momente de sexualitate exacerbată, tinerească, în plină forţă sunt urmate, o scenă mai încolo, de angoasă paralizantă. Spectacolul cuprinde şi nuditate parţială - sau rapidă -, menită să accentueze veridicitatea crudă a jocului teatral. Iar între conflictele obişnuite între părinţi şi copii, diferenţa de mentalitate între generaţii sau reprimarea sexuală găsim intrigi bolnăvicioase şi ramificate, precum şi importante conotaţii oedipiene. O anumită scenă eterogenă, produs clar al regiei, este introdusă la mijlocul spectacolului şi conţine o analogie scenografică a conflictului sexual interior al lui Leslie (Cătălin Asanache) vizavi de Betty (Ioana-Maria Repciuc), având un dubstep violent pe fundal şi fiind saturată de libido şi prezenţe demonice. Astfel, se introduce o metaforă vizuală, eliberatoare a tot ce era închistat în firul narativ. De altfel, întreg spectacolul plasează metaforicul în continuarea realităţii narative, ca un rest explicativ al său, dar rest care se amestecă, în mod bizar, şi cu povestea în sine.
Jocul actoricesc este impecabil, făcând dovada unui talent bine drămuit şi a unei regii de calitate. Actorii ţipă, plâng, râd, tac încordat şi toate acestea le fac bine mulate pe personaj, parcă la unison cu tine. La fiecare ceartă sfâşietoare între membri de familie, la fiecare ironie de situaţie ai impresia că eşti acolo, în casa reală din Peyton Place cel real. Le sclipesc ochii când tună de furie, umerii le cad când sunt descurajaţi; atâta doar că se resimte stratul intenţional la unele scene de direcţie comică, când stereotipurile de roluri par prea exploatate pentru a crea tensiune scenică (scena semierotică din maşină şi de la lac, dansul pe perechi şi ironiile de la bal). În rest, sunt de notat profesionalismul Biancăi Pintea sau Simonei Maican în evoluţia personajelor lor (mamele Constance şi Evelyn), jocul lui "Boghi" Veligdán (Allison), "stângăcia" reuşită a lui Ciprian Nicula în rolul lui Norman, convingerea cu care îl joacă Adrian Filimon pe Michael, naturaleţea absolut ilară a Laviniei Pele în rolul lui Nellie, şi aşa mai departe.
Părinţi şi copii este, în linii mari, un spectacol despre o comunitate mustind de ură, despre anchilozarea dintre generaţii şi efectele ei, despre repetiţia istoriei şi a alegerilor sexuale. Şi totuşi, de-a lungul său păstrează permanent un aer senin care aşteaptă să fie sufocat de următoarea revenire la dezolant, fapt care dă show-ului o notă amăruie-ironică. Deşi este un spectacol presărat cu accente comice (clişee sexuale, umor situaţional), Părinţi şi copii este, de fapt, o dramă cât se poate de tulburătoare, având nuanţe chiar tragice. Bine gândită şi orchestrată, superb pusă în scenă, n-are cum să nu te treacă fiorii măcar de câteva ori în timpul ei. Ceea ce demonstrează şi cât de mult şi-a atins scopul.
Descarcă programul festivalului Galactoria 2014 aici..