Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2014 (3) - Paat / Câinele şi La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Hai să vezi cum e la TIFF!" Şi se duce omu', vrea să încerce. Dar i-e frică. Nu-şi ia bilet cu mâna lui, preferă să i se cumpere; nu-şi face rost de program, nu-şi alege el filmul, nu vrea să ştie nimic despre acest fenomen dezarmant, care a împânzit Clujul cu afişe şi atmosferă de Rio. Deşi stă în Cluj şi a tot auzit despre TIFF, ca despre o rudă care vine în vizită o dată pe an, care face nu ştiu ce şi apoi pleacă, spectatorul-profan se sperie de TIFF...

... pentru că TIFF-ul pare şi chiar e o nebunie impenetrabilă şi exclusivistă, care vorbeşte un fel de chineză a cinematografiei. De fapt, TIFF e pentru profani un căpcăun cu casieriţe care muşcă, voluntari care te atacă, puhoi de lume care te derutează şi, mai ales, filme şi actori de care n-ai auzit în viaţa ta. Păi cinema e ăsta? Se poate? Da, se poate. Artă, nu comerţ; mesaj, nu efecte; meditaţie, gând şi dialectică, nu pop-corn şi nachos. În cel mai bun caz, spectatorul nou-venit la TIFF n-a prea văzut cinema, dar gândeşte liber. În cel mai rău caz, modelul lui de cinema e Iron Man. Toate trei.

Iată de ce filmele de mai jos îi vor face pe cei care n-au mai fost la TIFF să fugă mâncând pământul, sau, în caz contrar, să înghită găluşca şi să zică: "da, e ceva nou pentru mine, vreau şi mâine". Filmele sunt din Competiţie şi sunt atât de diferite stilistic, încât sarcina juriului o să fie... un mic calvar.

Paat / Câinele (r. Amir Toodehrootsa, Iran, 2013). Un câine îşi pierde stăpânul şi începe să hoinărească pe străzile Teheranului, în căutarea altuia nou. Îşi face prieteni, dar nici unul nu-l păstrează mai mult de câteva ore, timp în care câinele intră în viaţa lor şi vede tot felul de scene, una mai "colorată" ca alta. Certuri, bătăi, furturi, avorturi, divorţuri, negocieri. Toate problemele omenirii par să treacă prin ochii lui şi, indiferent de gravitatea cazului şi de clasa socială a celor pe care îi însoţeşte, câinele are un ataşament egal faţă de toţi. Înţelege exact esenţa situaţiilor, simte de departe durerea umană şi vede lumea în două culori: bună sau rea.

Să impui o astfel de perspectivă (şi, mai ales, ea să aparţină unui câine) este, cred, un act de curaj pentru tânărul Amir Toodehrootsa. Tehnic vorbind, ca regizor, ai la dispoziţie puţine soluţii cinematografice ca să exprimi viaţa prin ochii unui câine şi, în plus, să fii credibil fără sentimentalisme. Regizorul a optat, astfel, pentru o poveste în episoade, cu creşteri şi descreşteri egale de tensiune de la caz la altul, cu imagine segmentată de ecrane negre, interiorizante. Rezultatul e nespectaculos şi liniar: aproape totul e privit de la nivelul ochilor câinelui. Se văd mai mult picioare şi braţe, roţi şi caroserii de maşină, iar vocile umane se aud de undeva din spate. Feţele, atâta cât se văd, contează puţin, filmul fiind o expunere impersonală a vieţii umane în momentele ei de slăbiciune. Un rol important îl au cadrele panoramice, cu peisaje industriale, seci, care dau sugestia unei lumi imense în care omul e minuscul.

Filmul lui Toodehrootsa nu e o surpriză pentru iubitorii cinema-ului iranian. Rădăcinile acestui tip de poveste - liniară, intrinsecă, aridă, plină de tăceri şi ritmată de peisaje interiorizante, cu personaje puţine - se găsesc din plin la "liderul" exportului de cinema iranian, Abbas Kiarostami (Close-up şi The Wind Will Carry Us fiind două exemple splendide). Dar asta nu e destul ca să placă. Câinele e un film greoi, mai mult fotografic decât cinematografic; satisfacţia vizionării vine din acceptarea unei mize greu de înghiţit, şi anume perspectiva non-emoţională asupra emoţiei. Avem de-a face, la urma urmei, cu unul dintre foarte puţinele filme "reci" despre relaţia om-câine.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.


 La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi / The Voice of the Voiceless (r. Maximón Monihan, SUA, 2013). Urma să îl văd imediat după Câinele, care mă epuizase ca experiment artistic, şi eram sigur că o să fie chiar şi mai experimental. Adică mai dificil. Dar m-am înşelat, pentru că filmul tânărului Maximón Monihan "curge pe gât în jos", ca să folosesc cea mai non-academică expresie vizavi de consum cinematografic. E povestea în alb şi negru a unei tinere surdo-mute din America de Sud, care pleacă la New York pentru a intra într-o şcoală specială. Ajunge, însă, pe mâna unor traficanţi de carne vie, care o obligă să cerşească în metrou. Filmul este bazat pe fapte reale.

Povestit, filmul pare previzibil atât ca subiect, cât şi ca imagine. Ca subiect este; ca imagine şi stil, în nici un caz. Vorbim despre o poveste filmată într-un alb-negru intens, cu contraste şi cadre intimiste de cinema expresionist (în genul fenomenului "Kammerspiel", pe linia estetică a unora ca Robert Wiene şi Murnau), care ridică tonalitatea dramei la nivel de coşmar. În plus, totul e mut; doar un murmur înfundat se aude de la început până la sfârşit, obligând spectatorul să perceapă povestea prin urechile surde ale tinerei fete. În acest sens, sunt remarcabile puţinele secvenţele color, în care fata visează că aude, închipuindu-şi sunetele total diferit de cum sunt ele în realitate.

Cu toate astea, aşa cum spuneam la început, filmul e incredibil de cursiv prin scenele episodice şi prin detaliile vizuale şi sonore, aproape perfect orchestrate - fizionomia fetei, slabă, firavă, cu ochi mare şi gură ovală, exprimând inocenţă ca în vechile benzi desenate; reacţiile pasagerilor de metrou; pinguinul de pluş pe care îl ţine tânăra sub pernă; rozariul alb, fosforescent; imaginile cu şobolani. Ritmul montajului de fast-forward în stilul filmelor mute e, totodată, o bună cheie de înţelegere a poveştii: ai senzaţia că vezi un slapstick comedy, cu umor şi naivităţi. În schimb, e o poveste teribil de serioasă despre sclavie contemporană, despre inocenţă şi raportul de putere între oameni. De asemenea, filmul este o excelentă dovadă că bugetul foarte mic, lipsa contactelor şi a "uşilor deschise", lipsa promovării şi existenţa unei singure camere de filmat NU sunt motive să spui "nu pot să fac film". Uite că se poate şi încă la un nivel mai înalt decât se aşteptau foarte mulţi.
Filmul mai rulează marţi, 3 iunie 2014, ora 15.00, la Cinema "Victoria".


Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014
 Toate articolele despre Paat / Câinele
 Toate articolele despre La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Fiinţa contra nefiinţă sau povestea blândeţii irosite - Still Life, Maria Ruxandra Burcescu
 Eternul tango între un el şi o ea - Stockholm, Maria Ruxandra Burcescu
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Târziu, despre TIFF, 2014, Adrian Mureşan
 Caravana TIFF, 2014 - 11 oraşe, peste 30.000 de spectatori, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer