Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Anonimul veneţian

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un clasic al ratării - Anonimul veneţian


Mihai Brezeanu

iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un bărbat şi o femeie, un mare oraş, o iubire tumultoasă, transformată de anii trecuţi de la ultima întâlnire în obsesie, în coşmar, în vis. O iubire ratată sau poate doar un final ce i-a pocit amintirea. Două vieţi paralele ce nu-şi pot uita punctele de intersecţie. Sună familiar, nu? Până şi paradoxul paralelor secante aduce a şablon. E plină cinematografia lumii de filmul ăsta. Sunt pline librăriile, mai ales secţiunile dedicate autorilor francezi şi italieni, de cartea asta.

Povestea de mai sus e subiectul celei mai recente premiere de la TNB, Anonimul veneţian, şi are la bază chiar un scenariu de film, scris la finele anilor '60 de Giuseppe Berto pentru pelicula omonimă. Ulterior, a apărut şi cartea: Anonimo Veneziano: Testo drammatico in due atti.

Oraşul e, desigur, Veneţia. Bărbatul şi Femeia sunt El şi Ea. Pentru uşurinţă, îi vom numi Ioan (Andrei Ionescu) şi Ilinca (Goia). Anii trecuţi departe sunt 8, iar timpul ce li s-a dat din nou împreună sunt orele unei înserări.

Întâlnirea curge oarecum previzibil. Vinile, remuşcările, lupta pentru putere, răutăţile, bunătăţile, devorarea, divinizarea, regretele, regretele, regretele. Veneţia însăşi e cam prea din cărţile poştale pentru turismul de masă: aceleaşi canale, aceleaşi vapoare, aceleaşi cafenele, aceleaşi străzi înguste, aceeaşi moarte lentă. Concertul de oboi în Re minor, mult timp cu autor necunoscut (denumit, de aceea Anonimul veneţian), între timp atribuit lui Alessandro Marcello, se aude din timp în timp, printre refrene un pic cam lejere.

Şi se mai aud trenurile, ducând cu ele cărări de destin pe care nu vom păşi niciodată.

llinca, personajul şi actriţa, e şi nu e acolo. Coboară prea puţin în sine, îşi îngăduie prea scurte pauze între replici, între a asculta şi a rosti, între a primi şi a înţelege. Oarecum nesigură, un pic ezitantă, când tumultoasă, când melancolică. Parte e rolul, parte greutatea lui.

Ioan creşte de la un minut la altul. Emoţia greu născută pluteşte mai întâi în aer, pentru a se concentra, spre final, în ochii lui. Se strâng acolo Veneţia, povestea, Ilinca, viaţa ce nu mai e, dar şi cariera unui actor ce pesemne că aştepta de mult un asemenea rol. Ochi ce trăiesc dincolo de limitele pericolului. În fine!

În căutarea adevărului, spectacolul mai are nevoie de rodaj. Acesta e privilegiul teatrului: se poate întoarce la locul crimei în seara următoare. În viaţă, doar regretele mai cheamă la viaţă, când şi când, sirena trenului ce nu trebuia pierdut. Un om moare brusc şi definitiv, doar Veneţiei i se îngăduie secole şi secole la rând de dispariţie.

"E puţin trist. Dar e frumos. Cel puţin ştii că nu mori singur sub bolta asta imensă, că undeva, în altă lume, în altă constelaţie... în Veneţia.."



 Toate articolele despre Anonimul veneţian


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Naţional - sala Atelier
Vineri, 30.06.2017 - 20,00


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer