Revista HBO / mai 2005
About Schmidt
"Odată ce mor, şi toţi cei care m-au cunoscut mor şi ei, va fi ca şi când nu am existat niciodată. Cum am marcat viaţa celor din jur? În nici un fel. Chiar nici unul." (Warren Schmidt)

Regizorul Alexander Payne (Sideways) reuşeşte o combinaţie deosebită în About Schmidt. În permanenţă un ochi plânge întristat de drama lui Warren Schmidt, gândindu-se că poate va ajunge la acelaşi amestec latent de dezamăgire şi furie, în timp ce celălalt, mult mai încrezător în propriile forţe, se încăpăţânează să râdă amar sau să se revolte în faţa felului rigid şi meschin de a fi al eroului filmului.

Da, erou e cuvântul potrivit. Pentru că deşi nu trece prin cine ştie ce aventuri incredibile, Warren Schmidt are de înfruntat propriile sale temeri ale eşecului său în viaţă. La 66 de ani tocmai s-a pensionat. Şi se simte golit de cea mai importantă parte a vieţii sale. Acasă, îl aşteaptă Helen, o soţie pe care o ironizează. Cascada imaginilor care însumează defectele doamnei Schmidt aduce izbitor cu începutul din Amelie. Singura comoară de care se mai poate bucura Warren este fata sa, Jeannie. Dar şi ea e la un pas de căsătoria care pentru Warren este de nesuportat. Ca privitor, trăieşti ambivalent relaţia cu Schmidt. Uneori îţi vine să-l îmbrăţişezi în timp ce alteori chiar să-l strângi de gât pe acest bătrânel care se întreabă jenant: "Cine e bătrâna care trăieşte în casa mea?", referindu-se la propria sa nevastă, sau care taxează pe toată lumea din jurul său cu epitete descalificante când are impresia că nu mai e bun, el însuşi, de nimic. Dar până la urmă nu poţi decât să-l înţelegi: la o vârsta la care faci bilanţul, omul care a lucrat 40 de ani în asigurări şi care nu greşeşte cifrele, îşi dă seama că iese pe minus. E punctul forte al peliculei: nu vrea să smulgă lacrimi cu forţa dar totuşi reuşeşte să o facă, nu vrea să nască un spectacol, deşi fiecare dintre noi e, până la urmă, un spectacol.

Pelicula e de o sinceritate a experienţei umane care copleşeşte pur şi simplu. E o onestitate care devine, prin tristeţea interioară a lui Schmidt, brutală pentru ochiul obişnuit cu superficialitate sau duplicitate. Tot din realism ia naştere şi diferenţa între Schmidt aşa cum apare el la exterior: tranchilizat, cu un mers teleghidat, golit de viaţă şi cum este el în interior: iluzionându-se în legătură cu importanţa propriei sale existenţe, egoist, ranchiunos. Modalitatea inteligentă la care apelează scenaristul, tot Alexander Payne (el a păstrat din cartea lui Louis Begley doar numele şi ideea personajului Schmidt), pentru a intra în mintea bătrânului a fost cea a lui Ndugu. Ndugu, care în slang înseamnă prieten, e numele unui puşti tanzanian pe care, după o reclamă a unei organizaţii nonguvernamentale, Warren Schmidt îl sponsorizează cu 22 de dolari pe lună. Şi îşi câştigă (ştiu că sună urât dar e adevărat) dreptul de a-i scrie. Scrisorile sunt locul în care Schmidt reuşeşte să se autodezvăluie.

Nicholson, remunerat cu 10 milioane de dolari pentru acest rol, îşi merită fiecare cent. Nominalizat pentru rol principal la Oscar, el se mulează perfect pe partitura unui bătrân care a trecut orbeşte prin viaţă. Kathy Bates o interpretează pe mama lui Randall, viitorul ginere a lui Schmidt. Divorţată de două ori, excentrică în felul în care se comportă şi destul de slobodă la gură, doamna Herztel este exact opusul felului de a fi a lui Warren. E la fel de bătrână, dar drumul ei a adus-o la altă destinaţie. Un film despre cum e când e prea târziu.


Cea care nu s-a lăsat păgubaşă

Născută în 1948 în Memphis, Tennessee, Kathleen Doyle Bates a fost mereu ataşată de lumea artelor. A început să lucreze chelneriţă într-un local dintr-o staţiune de vacanţă şi a descoperit că poate să şi cânte. S-a mutat la New York şi a fost vânzătoare în magazinul de suveniruri a Muzeului de Artă Modernă. Debutul într-un film a fost cu Taking off în 1971 şi 5 ani mai târziu a urcat pentru întâia oară pe o scenă de pe Broadway în spectacolul Vanities. Multă vreme a jucat pe scena teatrelor roluri importante dar întotdeauna în adaptările pentru marele ecran erau preferate alte nume: Sissy Spacek, Diane Keaton sau Michelle Pfeiffer. Aşa că, primul rol serios vine pentru Kathy Bates abia în 1990 în Misery. Pentru rolul obsedatei de scriitorul Paul Sheldon din această peliculă, Kathy obţine un Oscar şi un Glob de Aur pentru rol principal feminin. Şi astfel, talentata actriţa începe să-şi facă loc, lucrează la un număr mare de producţii variate ca gen şi calitate.

Printre cele mai importante se numără: Fried Green Tomatoes din 1991, unde performanţa sa, în rolul unei femei casnice în plină criză existenţială, este recompensată cu o nouă nominalizare la Globul de Aur, Titanic în 1997 şi Primary colors în 1998 pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol secundar. Kathy Bates nu se limitează la actorie şi regizează din 1993 seriale şi filme de televiziune, ajungând în 2002 să se afle în postura de regizor la câteva episoade din Six feet under / Sub Pământ SRL.

După rolul foarte curajos din About Schmidt pentru care a mai adunat o serie de premii şi încă o nominalizare la Oscar, a mai apărut în Love Liza în care interpretează rolul unei mame îndoliate după sinuciderea fiicei sale şi într-un rol secundar în Dragonfly. De curând pe ecrane aţi văzut-o în rolul Reginei Victoria din pelicula de aventuri Ocolul Pământului în 80 de zile iar în prezent, Kathy Bates, lucrează la Relative Strangers, o comedie despre un bărbat care îşi caută părinţii naturali, şi îşi împrumută vocea unui păianjen care îl ajută pe porcuşorul Wilbur să stea departe de farfuria stăpânilor, în filmul de animaţie Charlotte's Web.


Regia: Alexander Payne Cu: Jack Nicholson, Kathy Bates, Hope Davis, Dermot Mulroney

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus