Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Criza criticii? Hîrtie vs online - socializare vs comunicare (I)


Miruna Runcan

Observator Cultural, iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Între jumătatea lui martie şi finalul lui octombrie 2013, presa britanică (pe hîrtie sau / şi online) a găzduit cîteva luări de poziţie urmate, fireşte, de multe reacţii şi comentarii ale cititorilor, cu privire la "criza criticii de teatru": istoria, mentalităţile, sursele, dezvoltările, perspectivele de ieşire din ea. Altfel spus, o serie de articole (remarcabil de politicoase şi cu referinţe şi interpretări reciproce ale autorilor) legate exact de tema acestei serii de articole: "Încotro?".
 
Totul a pornit (se pare) de la articolul apărut mai întîi pe unul dintre multele bloguri interesate de viaţa teatrală (şi consemnate pe blog-rollul The Guardian), numit Noises Off - după titlul unei celebre piese a lui Michael Frayn din anii '80. Autorul, Jake Orr, tînăr şi impetuos regizor, video designer, performer, critic şi curator, şi-a publicat a doua zi articolul, Theatre-Makers and Critics: Beyond the Press Night, pe propriul blog, ambele platforme stîrnind repede diverse răspunsuri. Recunosc din start că reacţia mea la cea dintîi observaţie a lui Orr, referitoare la ritualul scorţos-ipocrit al majorităţii "premierelor de presă" (la noi li se spune "premiere oficiale"), a fost şi continuă să fie una de solidaritate necondiţionată: "This process has been in place for decades and the industry conforms to it every season as shows open across the country. As a writer on theatre, I dread the press night. The false smiles and friendly faces, the acting before an audience whose very presence is to confirm that the work is a success regardless of its real merit. Surely there is more for all of us than this pretence we put ourselves through?"[1]
 
Desigur, autorul nu se opreşte aici, însă încearcă să-şi explice accelerata neîncredere în critica teatrală (o instituţie, altminteri, de tradiţional prestigiu în spaţiul britanic) prin ceremoniala incomunicare şi prin tradiţionala ipocrizie (de ambele părţi, critici şi artişti) a acestor reprezentaţii privilegiate. E, şi ăsta, un punct de vedere curajos, mai ales dacă ţinem seama că autorul îl face public după mai bine de un an de cînd implementase, alături de altă colegă critic şi blogger, Maddy Costa, un întreg program - online, dar şi faţă-n faţă - dedicat problematizării şi gîndirii critice libere în dezbaterile dintre artişti, critici şi public, atît pe teme teoretice, cît şi de jur-împrejurul unui spectacol sau al altuia. Altfel spus, articolul era, în martie 2013, un fel de sinteză a foii de parcurs a programului Dialog, lansat şi susţinut mai bine de 12 luni, în cluburi teatrale de dezbatere şi în spaţiul virtual.
 
Ar fi foarte simplu să traducem, integral sau parţial, cîteva dintre articolele dezbaterii referioare la criză - al lui Orr, dar şi ale altor critici cu state de vechime - şi să ni le oferim unii altora drept exemple / exemplare: cu privire la decenţa şi eleganţa dezbaterii, cu privire la argumentaţie, cu privire la profunzimea observaţiilor şi la cunoaşterea reciprocă, transgeneraţională, a cîmpului profesional. Cu privire la coeziunea breslei, chiar şi (ori mai ales) atunci cînd îţi contrazici sau chiar ironizezi cîte-un confrate. Ar fi însă, din nou, un gest superficial şi, într-un fel, de supuşenie autocolonizatoare. Fiindcă nu-i nimic mai ridicol şi mai frustrant, cred, decît româneasca noastră adulaţie - lipsită de orice consecinţe modelatoare - faţă de ce-i "la ei" şi nu se poate, vai, şi "la noi". Îmi / vă propun, deci, un fel de rezumat critic al celor mai importante puncte de vedere din această dezbatere, pe o metodă aleasă ad-hoc: contextualizarea comparativă.

Autoritatea tradiţională a cotidienelor, aici şi acolo

Într-un articol publicat parţial în Guardian şi integral în revista germană Nachtkritik, Andrew Haydon[2] pleacă de la observaţia privitoare la scăderea accelerată a autorităţii criticii teatrale, legînd-o de faptul că tot mai multe cotidiene britanice îşi închid sau îşi compactează rubricile dedicate culturii şi, în particular, teatrului. Or, în spaţiul cultural de peste Canalul Mînecii, întreaga şi legitima voce evaluativă în materie de teatru aparţinea, de peste un secol, columniştilor de la cotidiene, şi nu revistelor culturale, săptămînale sau lunare, considerate de nişă. Explozia blogurilor, individuale sau colective, susţinute de amatori (şi deplînsă dramatic de Michael Billington acum vreo zece ani, fapt care nu l-a împiedicat ca, în 2007, să-şi deschidă propriul blog) sau de profesionişti, dar şi tradiţionala absenţă a unor reviste de specialitate finanţate din fonduri publice sau private (după exemplul lunarelor germane Theater der Zeit şi Theater Heute) par să fi aneantizat interesul şi încrederea cititorilor faţă de cronica teatrală tradiţională; şi, de aici, dezinteresul editorilor şi al managerilor de ziar, confruntaţi cu galopantele restructurări şi rebranduiri provocate de criza economică.
 
În ce ne priveşte, lucrurile stau cu totul altfel. Mai întîi de toate, în spaţiul românesc, dezinteresul faţă de rubricile culturale susţinute consecvent a apărut, în industriile media, încă dinainte de 2000, fără nicio legătură cu vreo concurenţă a textelor de opinie din spaţiul virtual. Ultimul deceniu al secolului trecut a cunoscut mai întîi o explozie nebănuită de ziare independente, iar mai apoi o cădere pe tobogan a pieţei presei scrise, din care subvenţiile s-au retras complet abia după 1996. Un frămîntat proces de facere şi refacere a publicaţiilor pe hîrtie, unele din capitaluri locale, altele afiliate unor trusturi străine, a avut ca efect majoritar tabloidizarea în cascadă, dar şi împingerea ori comasarea paginilor de cultură către cele de life-style şi, treptat, dar ireversibil, ejectarea cronicilor specializate. În primii ani de după 2000, puţine mai erau ziarele care să aibă redactori angajaţi pentru paginile culturale, de obicei cei rămaşi (numărabili pe degetele de la o mînă) acopereau - ori acoperă şi azi - toate cîmpurile expresiei artistice, indiferent de specializarea lor primară. Varianta suplimentelor culturale de weekend a funcţionat o vreme, apoi a fost abandonată la rîndul ei, către finalul ultimului deceniu.
 
Să fim însă corecţi: cronicarul de cotidian n-a avut, la noi, nici înainte, nici după 1989, acelaşi fel de greutate şi de prestigiu ca-n Marea Britanie. Recunoscut şi frecventat cu obedienţă de mediul teatral de pe tot cuprinsul ţării, el n-a avut niciodată puterea aceea, specifică spaţiului anglosaxon: de a înălţa sau de a îngropa un spectacol în raport cu publicurile potenţiale, care-şi citeau gazeta favorită la cafeaua de dimineaţă. Poziţia de vîrf în ierarhia autorităţii au deţinut-o, cel puţin între 1955 şi 1995, titularii săptămînalelor şi lunarelor culturale centrale: legendarele România literară (Valentin Silvestru), Contemporanul (Dinu Chivu, Aurel Bădescu), Luceafărul (Marius Robescu, apoi Irina Coroiu şi Cristina Dumitrescu), Săptămîna (Ileana Lucaciu). Ba, uneori, nu doar în plan local, chiar revistele de provincie, ca Tribuna (Ion Cocora), Steaua (Mircea Ghiţulescu), Cronica şi Convorbiri literare (Florin Faifer, Constantin Paiu, Ştefan Oprea), Familia (Dumitru Chirilă), Orizont (Antoaneta Iordache), Ateneu (Carmen Mihalache) ş.a. În plus, desigur, de prestigiu şi autoritate se bucurau şi unii dintre cronicarii / criticii din echipele succesive ale revistei Teatrul (Mira Iosif, Mihai Naidin, Ana Maria Narti, Ileana Popovici, Victor Parhon ş.a.)
 
"Criza" criticii de teatru din România se întemeiază, deci, pe cu totul alte premise decît criza englezească, fiindcă tradiţia şi comportamentele de consum mediatic şi cultural sînt, la noi, fundamental diferite. Cum diferite sînt şi istoriile instituţionale, dar şi direcţiile dominante ale culturii teatrale naţionale din ultima jumătate de veac.
 
Profesionism, gen şi educaţie specifică, aici şi acolo

În cursul prelungilor şi jenantelor pogromuri de weekend ale artiştilor împotriva criticilor de teatru, purtate pe reţelele de socializare, dar şi pe blogurile personale ale unora mai vocali, se aude adesea mirarea sarcastică privitoare la faptul că, în România, majoritatea criticilor sînt femei. O observaţie sexistă, care nu vine doar de la artiştii bărbaţi, ci, cu şi mai mult of, şi de la artiştii femei. N-a fost aşa de cînd lumea, acest "dezechilibru" de gen are, la noi, explicaţii sociologice şi antropologice legate nemijlocit de educaţia familială şi şcolară din ultimele patru, cinci decenii, care a împins constant tinerii bărbaţi către profesiuni cît mai lucrative, "serioase". În schimb, după cum remarca Lyn Gardner, critic de teatru de prestigiu (care şi-a făcut o misiune din a încuraja profesionalizarea bloggerilor interesaţi de teatru), în spaţiul britanic, lucrurile stăteau pe vremuri şi continuă, parţial, să stea şi azi total pe dos: "In the past, if you wanted to write about theatre, you needed a platform, and it was unlikely that you would ever get one unless you were white, male and Oxbridgeeducated. That is no longer the case. Anyone can set up a blog and write about theatre; anyone can read it and join in the debate. A space for reciprocal conversation is the hallmark of the best blogs. Embedded writing, in which critics actually take part in the development process of a show, offers critics and artists different ways to engage with each other"[3]
 
Parafrazînd o anecdotă veche despre români şi japonezi, la noi perspectiva de a fi negru ar fi fost irelevantă, majoritatea bărbaţilor erau mai ieri ingineri şi sînt astăzi informaticieni (cu sau fără studii), iar de Oxford chiar că puţin ne pasă... Dacă, în articolul său, Andrew Haydon deplîngea absenţa tradiţională a unor programe de studii specializate, dedicate criticilor, iar Gardner acuza tradiţiile scorţoase, sexist-oxfordiene, din trecut, noi avem şi studii, şi egalitate deja tradiţională de gen, doar cu platformele de expresie stăm mai rău. În schimb, da, azi şi la noi oricine-şi poate deschide un blog şi poate scrie şi comenta cu cine doreşte. Dar... mai întîi de toate, sînt foarte puţine astfel de întreprinderi (abia cîteva site-uri de sine stătătoare - YorickArtAct Magazine ş.a. -, în afara celor care sînt versiuni online ale revistelor pe suport clasic) şi un număr înspăimîntător / simptomatic de mic de bloguri personale, ale criticilor profesionişti sau în devenire (excedaţi, desigur, de obligaţiile de a scrie mult şi prost - ori deloc - plătiţi la "case mai mari"; în ultimii ani, doar cîţiva au optat pentru blogurile Adevărul). Şi, desigur, există LiterNet, unde poate scrie oricine scrie... bine, în regim de voluntariat. Probabil dintr-un soi de conservatorism provincial, dar şi dintr-o formă de dezinteres perpetuu faţă de tot ce nu e "cu patalama", migrarea dinspre diletant (în sensul iniţial, de iubitor al unei arte, nu în cel corupt) spre critica profesionalizată la noi nu se întîmplă decît tot în publicaţiile deja clasicizate, şi aceea ca excepţie tolerată, cum am mai spus într-un capitol precedent: nu cunosc cazuri de voci independente, ale unor bloggeri amatori, care să se fi impus cît de cît în mediul teatral românesc. Dacă există, fie şi potenţial, îmi cer anticipat scuze.
 
_______________
[1] Jake Orr, Theatre-Makers and Critics: Beyond the Press Night, 23 martie 2013,  ("Procedura asta e instaurată de decenii şi industria culturală i se conformează în fiecare stagiune, de cum e vreo premieră oriunde în ţară. Ca scriitor despre teatru, sînt îngrozit de premiera de presă. Zîmbetele false şi feţele prietenoase, jocul în faţa unui public anume, a cărui prezenţă e menită să confirme faptul că opera e un succes, indiferent de meritul ei real. Cu siguranţă că avem cu toţii lucruri mai bune de făcut decît să ne supunem la această prefăcătorie.")
[2] Andrew Haydon, Crisis, what crisis?, www.nachtkritik.de , 23 octombrie 2013.
[3] Lyn Gardner, Is theatre criticism in crisis?, The Guardian / Stage, 8 octombrie 2013 ("În trecut, dacă voiai să scrii despre teatru, aveai nevoie de o platformă şi era greu de crezut că vei găsi vreodată una dacă nu erai alb, bărbat şi absolvent de Oxbridge [joc de comasare a celor două spaţii universitare tradiţionale, Oxford şi Cambridge, n. m.] Acum nu mai e cazul. Oricine îşi poate construi un blog şi poate scrie despre teatru; oricine poate citi şi poate intra în dezbatere. Piaţa publică a celor mai bune bloguri e un spaţiu al conversaţiilor reciproce. Scriitura comisionată, în care criticii iau cu adevărat parte la procesul de dezvoltare a unui spectacol, le oferă criticilor şi artiştilor forme diverse de a intra în contact unii cu alţii".)

 
Sageata Text din seria "Critica de teatru - Încotro?"



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Miruna Runcan


Alte articole

 Amintiri teatrale (II): Albul şi oglinda iubirii - Triumful dragostei, 2005, Octavian Neculai
 Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad în luna aprilie 2017 la Bucureşti, Comunicat de presă
 Amintiri teatrale (I): Un telefon - Hamlet '99, Octavian Neculai
 Program POVEŞTI LA REPLIKA, 2017, Comunicat de presă
 Mesaj pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2017, Isabelle Huppert , traducere de Alice Georgescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer