Un canonic
Krystian Lupa a venit, în cadrul unui consistent "Sezon polonez", sprijinit de foarte activul Institut Polonez Bucureşti, cu spectacolul Rodzenstwo / Fraţi vitregi (1996), din seria Thomas Bernhard. O probă patrimonială conservată cu grijă de Stary Teatr din Cracovia şi itinerată prin festivalurile lumii ca un valoros document de artă vie. Începută în anii '90 şi continuată pînă anul trecut (Perturbation, la Teatrul La Colline din Paris), suita de montări Lupa după scrierile lui Bernhard a făcut carieră. Lupa nu pune în scenă lucrările austriacului trecîndu-le prin codurile teatralităţii, ci le explorează rescriindu-le scenic atît prin adaptarea textului, cît şi prin scriitura regizorală. Artistul polonez e atras de interstiţiul dintre real şi fantasmă, dintre real şi percepţie, iar spectacolele lui sînt hermeneutici multistratificate ale operei sursă. Nu mimesis al vieţii, ci "realitate autonomă", cum precizează Lupa, delimitată fără echivoc de rama roşie care încadrează dispozitivul scenic şi de două şnururi de aceeaşi culoare care traversează vizibil, aproape de mijloc şi în partea de sus cel de-al "patrulea perete".
"Decorul" reface, din elemente vechi de mobilier, lemnărie şi veselă, interiorul unei sufragerii de familie bună, tradiţională. Două surori, actriţe, în felul lor, şi un frate, filozof, externat dintr-un institut psihiatric, se confruntă pe acest cîmp de luptă unde îşi reglează conturi cu trecutul, cu prezentul, între ei, cu părinţii, cu întreaga lume, unde se devorează reciproc. În decoruri vechi, nu patinate, ci uzate, provenind din magazine de mobilă vintage ori din casări, rămăşite ale unei realităţi trecute, care fac posibilă reînvierea a ceea ce a fost, retrăirea. Sînt deja încărcate de istorie, de teatralitate, refac o lume retro, povara celor trei personaje.
Personajele au profiluri indecise, le reliefează voit incert, se dezvăluie treptat ca într-un sistem complicat, înşelător de oglinzi, care le arată de fiecare dată altă faţă. Actriţele din distribuţie joacă actriţele din piesă, în construcţia cărora Bernhard a aşezat ceva din actriţele lui preferate, Ritter şi Dene; cele imaginate nu sînt actriţe de vocaţie, ci deţinătoarele pachetului majoritar la teatrul care le permite să joace cînd şi ce anume vor; dar mai exersează jucînd teatru şi în relaţiile cu cei de-ai casei, "repetînd" la domiciliu. Personajele au cîte ceva şi din caracterul real al interpretelor. Care involuntar, de-a lungul carierei, au păstrat reminiscenţe ale rolurilor întruchipate. Fratele filozof, beneficiind încă de la Bernhard de trăsături din biografia lui Ludwig Wittgenstein, e cînd geniu, cînd nebun, baleiază compulsiv pe o muchie labilă. Iar Lupa i-a mai adăugat şi ceva din actorul Piotr Skiba. Care, la rîndu-i, duce reziduurile altor zeci de personaje întrupate în atîţia ani de profesie. În complicata genealogie se adaugă antecesorii ipostaziaţi în tablourile de familie din sufragerie. Fantomele unui trecut care-i bîntuie sînt simbolic reaşezate, în tentativa de a modifica trecutul, şi întoarse cu faţa la perete, a uitare.
Trei ore cu două antracte, ritmul dilatat, cehovian, aproape în timp real, măsurat sub ochii privitorilor de o pendulă funcţională, tăcerile semnificative ale interpreţilor şi lentoarea deliberată a interpretării (scrierea fără semne de punctuaţie, doar cu intervale a lui Bernhard, se pretează la o asemenea tratare) împing timpul teatral la limita răbdării. Lupa face durata analitică, o elasticizează, construind subtil aşteptarea, făcînd publicul să asiste la rutina pregătirii şi a servitului mesei de prînz în acest microunivers subminat din interior. Dominat de pesimism filozofic, relativism, psihanaliză, relevînd misterul mecanismelor gîndirii şi simţirii, ale unui eu intrat în autofagia "iubirii de înţelepciune".
Krystian Lupa, profesorul lui Warlikowski, e un mare regizor; totul e precis, milimetric, e premium.
Şi un rebel cu cauză
Pippo Delbono a revenit la Sibiu, acum într-un "Sezon italian", după Urlo / Urlet de acum cîţiva ani, cu Orchidee şi două filme, Sangue / Sînge şi Amore e carne, căci polimorfismul estetic l-a îndreptat şi spre film, făcut de regulă cu telefonul mobil, şi, mai nou, spre operă. Lucrat anul trecut, Orchidee e o creaţie despre teatru, viaţă, moarte, adevăr, falsitate, aparenţă, minciună, o interogaţie pe teme existenţiale majore.
Pippo Delbono e un copil mare. Şi-a conservat o infantilitate care îi garantează ludic şi prospeţime spectaculară, traversînd creativ şi emoţional registre diverse - comic, parodic, grotesc, burlesc, liric, dramatic - cu emoţionalitatea aferentă -, bucurie, cinism, tristeţe, melancolie, teamă, sentimentalism. Orchidee e un flux secvenţial conceput şi vertebrat estetic de Pippo, maestrul de ceremonii, şi alaiul trupei sale neobişnuite de actori şi nonactori cu biografii şi înfăţişare speciale. Bobo, microcefalul surdomut luat dintr-un azil psihiatric, Nelson Lariccia, vagabondul de odinioară de pe străzile din Napoli, Gianluca Ballare cel cu sindrom Down, Pepe Robledo şi ceilalţi sînt figuri ale marginalităţii fizionomice oferind o imagine a lumii şi a durerilor ei filtrate printr-un alt tip de percepţie decît cea normativizată, a majorităţii. E o percepţie fascinantă, dezgolită de artificialitatea teatrului clasic, de trucaje facile, de care Pippo se dezice, animînd-o cu puritatea imaginii fruste.
Fluxurile fragmentate livrate de Pippo şi ai săi sînt compuse din vorbe, proiecţii video, muzică, imagini. Orchidee începe cu scena goală şi vocea asertivă a lui Pippo răsunînd din boxe, vorbind la microfon despre teatrul burghez. Acela pe care îl incrimina Artaud, teatrul distracţie, teatrul de abonament A, în care spectatorilor li se doreşte, la pachet cu îndemnul de a închide celularele, "distracţie plăcută" şi, eventual li se serveşte şi cîte un dolci. Şi aici, la un moment dat, celor din primele rînduri li se oferă fursecuri! De la spectacolul împăiat, Pippo trece la societatea împăiată, aceea cu masca, prefăcută, trucată, fără trăire autentică, aceea în care adevărul şi falsul nu mai pot fi separate. Nonepică, destructurată, multifocală, eclectică, Orchidee e o reprezentaţie ale cărei energie şi intensitate te molipsesc. De la teatrul burghez se trece la operă, la homosexualitate, la revoluţie, la legenda lui Orchid, la măcelaria din oraşul natal unde mama îşi descărca prin povestire necazurile şi bucuriile. Mama sa, a cărei moartea l-a durut atît, filmată, cu telefonul mobil, desigur, şi inserată ca imagine în spectacol, citînd dumnezeieşte din Sf. Augustin. Citaţi sînt şi Shakespeare, Elton John, Cehov, Pina Bausch, unul dintre mentorii artistului italian.
După ce a stat într-un colţ al sălii, în postură regizorală, Pippo urcă la rampă, joacă, dansează, anima publicul, îl strîmbă, exact cum ar face un copil. Sînt mai multe spectacole concomitente în Orchidee: e spectacolul lui Pippo Delbono interpretîndu-şi carismatic propriul scenariu; e spectacolul din scenă al performerilor din compania sa; şi mai e spectacolul publicului, care rezonează cu ele şi le amplifică prin receptare interactivă.
Nonconformist structural, radical, Pippo recurge la biografia personală pentru aceste meditaţii publice care sînt propriile creaţii. Îşi ficţionalizează experienţele de viaţă, apoi le oferă şi publicului. Reacţiile stîrnite de teatrul lui Pippo sînt extreme: unii îl venerează, dorind să-l urmeze; alţii îl repudiază şi contestă. Stilistic, e un melanj de elemente venind din tradiţiile teatrului popular italian, al trupei ambulante, de visători care umblă prin lume povestindu-şi istoriile, şi performance-urile prezentului teatral. E un eclectism care amestecă într-o logică filmică scene de grup, solouri, rock, operă, muzică electro, ritmuri africane, video, dans, pe fondul confesiv al scenariului alimentat de metafizica inocenţei, a unor stări de graţie.
Materia teatrului lui Pippo Delbono e viziunea celui care refuză maturizarea ca parcurs spre prefăcătorie şi convenienţe, încăpăţînîndu-se să rămînă în candoarea şi poezia infantilităţii.
Descarcă programul FITS, 2014 aici..