Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Efervescenţa romantică a unei interpretări - pianistul Cristian Sandrin


Marcel Frandeş

iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În cadrul Stagiunii de marţi seara a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, pianistul Cristian Sandrin a oferit publicului de la sala mică a Ateneului Român, la 17 iunie 2014, un recital care a cuprins : Temă cu variaţiuni în fa minor, Hob. XVII:6 de Joseph Haydn, Două nocturne op. 62 de Frédéric Chopin, Fantezia în do major, op. 17 de Robert Schumann şi Studiul transcendental nr. 11«Harmonies du soir» de Franz Liszt.

Sandu Cristian este actualmente student la Royal Academy of Music din Londra, la clasa profesoarei Diana Ketler, fiind susţinut de bursele ABRSM şi Sainsbury Award. A trecut un an de când l-am ascultat, tot la Ateneul Român, într-un recital cu lucrări de Brahms, Chopin şi Liszt. Şi de această dată, pianistul a optat pentru un repertoriu dens, cu lucrări ample, încărcate de semnificaţii adânci, prin care străbătea un temperament năvalnic. Impresia generală a fost una de creaţie interpretativă efervescentă, aflată într-un proces de decantare a afectelor şi de prefigurare a unei viziuni proprii asupra unor lucrărilor de mare dificultate, atât sub aspect tehnic, cât mai ales expresiv. Cristian Sandrin a impresionat auditoriul prin capacitatea sa de concentrare, de memorare şi de transmitere a trăirilor.

Recitalul s-a deschis cu Andante con variazioni în fa minor de Joseph Haydn. Eleganta şi sofisticata temă pe care Haynd şi-a construit variaţiunile a răsunat limpede, cu formulele ritmice anacruzice, ornamentate din belşug cu grupete. Imitaţiile de la mâna stângă erau frumos timbrate, etalate cu multă răbdare şi frazate conform logicii clasice a construcţiei motivice. Tendinţele de acumulare aveau un suport dinamic gradat cu o rată de creştere egală spre punctul culminant al frazei muzicale, iar dialogul dintre voci se derula firesc, sentimentul de amabilitate predominând. În Trio se puteau decela filigranul septoletelor de treizecişidoimi avântate, ce creau un relief plin de ghiduşie, cu opriri pe un sunet în staccato. Am remarcat focalizarea către detaliile de articulare a sunetului, acolo unde un tenuto sau un sforzando sublinia discret sinuozităţile melodice ce îşi schimbau direcţia pantei. Fiecare variaţiune, cu specificul ei, relua ideea muzicală iniţială, adăugându-i noi faţete expresive. Cristian Sandrin percepea şi reda cu multă bucurie aspectul ludic al acelei muzici. Contratimpi, lanţuri de sincope, diminuţii ritmice ori şiruri de triluri, toate se perindau prin faţa auzului, integrate într-o veritabilă arhitectură peisagistică a unei grădini de castel. În altă variaţiune se putea sesiza perlatura graţioasă a articulaţiei la mâna dreaptă. Momentul modulaţiei la tonalitatea omonimă schimba caracterul muzicii, iar trioletele înviorau discursul. În secţiunea finală aspectul de virtuozitate era conferit de agilitatea executării arpegiilor rapide ce aminteau de harpă, de acordurile pe ritm punctat şi mersul cromatic. Sentimentul de afabilitate domina această încheiere liniştită a variaţiunilor, în care motivul pe ritm punctat se oglindea parcă într-un mod narcisist.


Au urmat cele Două nocturne op. 62 de Frédéric Chopin. Ele au fost compuse în anul 1846 şi au fost dedicate domnişoarei R. de Konneritz. Prima Nocturnă, scrisă în tonalitatea Sib major, are un caracter misterios. Ceea ce s-a putut remarca în interpretarea pianistului Cristian Sandrin a fost inteligenta stratificare a temelor şi intensa interacţiune a vocilor. Unul dintre momentele cele mai interesante a fost reiterarea temei principale, unde ornamentarea cu triluri succesive a oferit multă sclipire expresiei muzicale. Totodată, acele fiorituri executate cu mare agilitate au conferit o paletă coloristică ce viza acvaticul. Se recunoşteau în Codă moduri de factură gypsy. Pedalizarea modifica în permanenţă sonoritatea. În cea de-a doua Nocturnă în mi major, melodicitatea chopiniană a fost pusă într-o lumină aleasă, prin 'îmbrăcarea' sunetelor constituente, tuşeul, atent şi elegant aplicat, având un rol hotărâtor în emisia necesară realizării indicaţiei dolce sostenuto. Frumos a sunat momentul de agitaţie convulsivă cu o tensiunea emoţională exacerbată. După această furtună interioară, pianistul a calmat gradat încărcătura afectivă, discursul muzical recăpătând aspectul iniţial interiorizat, precum o voce înăbuşită de emoţie. Aceste nocturne ilustrează una dintre trăsăturile liricii romantice: nevoia de confesiune. Totodată, "miniaturile rămân deosebit de evocatoare pentru stilul pianistic cu joc de rubato-tipic chopinian"[1].

Recitalul a continuat cu Fantezia în do major, op. 17 de Robert Schumann. Ampla lucrare, scrisă în 1836 şi revizuită în 1839, a fost dedicată lui Franz Liszt. Geneza Fanteziei se găseşte în piesa Ruines, expresie a suferinţei în dragoste, determinată de despărţirea de Clara Wieck.


Primei părţi, Durchaus phantastisch und leidenschaftlich vorzutragen (A se cânta de la un capăt la altul într-o manieră fantastică şi plină de pasiune) i s-au alăturat alte două părţi, ca omagiu lui Ludwig van Beethoven -Mässig, durchaus energisch (Moderat, mereu energic) şi Langsam getragen (Lent şi susţinut). Iniţial, părţile Fanteziei aveau subtitlurile: Ruinen, Trophaen şi Palmen. Finalul este considerat o sinteză a stilului romantic. Printre interpreţii acestui opus schumannian se numără: Martha Argerich, Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Daniel Barenboim, Alfred Brendel, Edwin Fischer, Nelson Freire, Vladimir Horowitz, Wilhelm Kempff, Alicia de Larrocha, Murray Perahia, Maurizio Pollini, Sviatoslav Richter, Burkard Schliessmann, Mitsuko Uchida, Lars Vogt şi Vladimir Sofronitsky.

Fantezia lui Schumann plăsmuise deja nişte personaje precum Florestan - un înflăcărat şi necruţător în lupta dusă împotriva mediocrităţii şi a rutinei în artă, apoi Eusebiu - mereu visător, înclinat spre contemplaţie şi interiorizare şi, în fine, Raro cu rol de arbitru (eliziunea numelor Cla-RaRo-bert), la care se vor adăuga şi altele, formând împreună "ceata lui David".

În prima parte a Fanteziei în do major, Cristian Sandrin am savurat ideea muzicală de debut, ce plutea îndelung peste un acompaniament tensionat. Apoi, în secţiunea centrală a formei de lied, sesizam cum se insinuează un colorit de legendă (Legendenton). Parcă auzeam cu întreaga fiinţă un strigăt dureros de pasional. Apoi, muzica se tempera energetic, revenind la tristeţe şi simplitate din prima secţiune. Pianistul realiza, fin gradat, atât neliniştile, cât şi detensionările. Partea a doua s-a derulat într-o mişcare moderată, tema energică în acorduri exprimând impetuozitate. Finalul Fanteziei se puteau recepta o suită de trăiri antagonice: pe de o parte frânturi de nobilă tandreţe, cu zâmbete şi priviri în urmă, pe de altă parte, învolburări ce cresc şi descresc pe suprafeţe mari ale discursului muzical.

Desigur, valorificarea rezultatelor interacţiunii individului cu lumea obiectivă, reflectate în conştiinţă - experienţa de viaţă - precum şi acumulările afective ale adolescenţei, unui interpret îşi spun cuvântul în momentul exprimării sale scenice. Este dificil a trece de la tulburătoarea confesiune muzicală din prima parte a Fanteziei, la combaterea sentimentului de prăbuşire sufletească, din partea a doua a lucrării romantice, până la splendoarea stării de extaz din finalul opusului nr. 17, atât de inspirat, al lui Robert Schumann. Aici mi se pare că tânărul pianist, aflat într-o perioadă de căutări stilistice interpretative, confruntat cu şcoli pianistice destul de diferite la care a avut acces, ar mai avea de meditat în definirea personalităţii sale de artist în lumea sunetelor muzicale.

În încheierea recitalului pianistului Cristian Sandrin am ascultat Studiul transcendental nr. 11 în reb major «Harmonies du soir» de Franz Liszt. Acest gen miniatural romantic a fost mult uzitat de către compozitori precum Schumann şi Chopin. Liszt electriza publicul prin virtuozitatea sa pianistică. Prin studiile sale urmărea însă crearea unei tehnici noi, capabile de a accede la efecte orchestrale de tip Berlioz. Sprijinindu-se, sub aspect estetic, pe gândul muzical interior, Liszt subordona interesul tehnic, celui expresiv. Studiul transcendental nr. 11 «Harmonies du soir» face parte din ciclul 12 Études d'exécution transcedente, compuse în 1838 şi revizuite în 1858 şi poartă un titlu programatic referitor la descrieri din natură. A fost dedicat profesorului său, Carl Czerny. Studiul are un aspect artistic deosebit, fără a fi cel mai dificil tehnic din întreg ciclul.

După introducerea lentă, cu octave frânte la mâna stângă şi acorduri la mâna dreaptă, ideea muzicală principală apare la mâna stângă, cu un splendid mers descendent, urmat de unul cromatic ascendent, cu armonii care se schimbă permanent. Încrucişările mâinilor (dreapta cântând uneori vocea de bas) conferă o amploare gestică şi o mare profunzime. Prin acumulări tensionale se ajunge la reluarea temei principale, variate prin arpegii la ambele mâini, amintind de sonorităţi de harpă. În interpretarea lui Cristian Sandrin am remarcat momentul apariţiei în pianissimo a celei de-a doua idei muzicale, în poco più mosso. O pedalizare bine dozată şi articulaţia fină confereau muzicii puterea de a transmite imaginile picturale ale unei înserări. Secţiunea Più lento con intimo Sentimento a schimbat o dată cu tonalitatea şi atmosfera. Într-adevăr, a face să reiasă aici melodia ascunsă în stufărişul de acorduri şi arpegii pe toată claviatura pianului, este în sine o performanţă. Frumos a sunat şi recitativul, după care tema secundă reluată de astă dată în fortissimo, căpăta accente triumfale datorită conglomeratelor sonore. Copleşitor era fragmentul de mare tehnicitate şi rezistenţă, cu salturi intervalice mari şi repetări de-a lungul multor pagini ale partiturii pianistice.


Recitalul a decurs fără pauză, pianistul reuşind un adevărat tur de forţă, cântând cu prospeţime şi energie mai mult de un ceas. O sală arhiplină, aplauzele îndelungate şi rechemările la rampă au marcat aprecierea publicului, după un recital de înaltă ţinută artistică.

Notă:
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. III, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag. 230. (en.wikipedia.org)



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2014


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Restituiri muzicale - Die Büchse der Pandora / Cutia Pandorei, Loredana Baltazar
 Festival de Cvartet la Filarmonica Moldova din Iaşi, Marcel Frandeş
 O lume de sentimente într-un concert..., Angela Şindeli
 Concert aniversar al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Liviu Prunaru şi Gregor Horsch în Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer