"Şi se coborîră pe Pămînt pentru a-şi întări rîndurile". Cu acest motto, aparent un verset desprins din Apocalipsă, se deschide bizareria cinematografică Borgman, care a fost asemuită de critici cu tot felul de filme, mai vechi sau mai noi: de la Boudu salvat de la înec al lui Renoir pînă la Funny Games al lui Haneke, de la Îngerul exterminator al lui Buñuel pînă la Canin / Dogtooth al lui Giorgos Lanthimos, de la Teorema lui Pasolini la Kill List al lui Ben Wheatley. Toate aceste comparaţii sînt flatante, dar filmul lui Alex van Warmerdam se distanţează de titlurile menţionate prin permanenta sa pendulare între critica socială (satiră acidă a burgheziei occidentale) şi fantasticul terifiant (thriller tensionat cu fiinţe supranaturale), ambele condimentate cu un absurd deopotrivă brutal şi savuros.
La început, Borgman ne duce cu gîndul la o vînătoare de vampiri. Trei bărbaţi misterioşi şi taciturni, printre care un preot, pleacă în pădure înarmaţi cu ţepuşe, topoare sau puşti, pentru a lichida alţi trei bărbaţi, şi mai enigmatici, care trăiesc în nişte galerii subterane.
Primul grup dispare imediat din atenţia noastră, în timp ce dintr-al doilea se desprinde liderul lor, o persoană între două vîrste, care se prezintă iniţial drept Anton Breskens, dar pe care îl vom cunoaşte ulterior (după ce-şi schimbă lookul) drept Camiel Borgman (aşadar, acest personaj, interpretat me morabil de magneticul actor flamand Jan Bijvoet, este protagonistul eponim al filmului). Bărbatul bate la uşile cîtorva case cu o solicitare ce nu pare deloc exagerată: vrea să facă o baie, deoarece - pretinde el - nu a mai avut de mult ocazia să se spele. Însă uşile i se trîntesc în nas, iar atunci cînd in sistă, capul unei familii, întărîtat şi de faptul că vagabondul pretinde a-i cunoaşte con soarta, îl calcă pur şi simplu în picioare. Totuşi, femeia, o pictoriţă abstractă (între ţinută de soţul corporatist, la fel ca şi cei trei copii ai lor, plasaţi în grija unei bone au pair din Danemarca), îl primeşte în casă, pe ascuns, pe bărbatul fără adăpost.
Din acest moment, în căminul lor încep să se manifeste tot felul de fenomene inexplicabile, iar după ce Borgman revine pe uşa din faţă, în chip de grădinar şi însoţit de tovarăşii săi din pădure (dintre care cel mai vîrstnic este jucat chiar de regizorul- scenarist), ulterior şi de două femei (elegant îmbrăcate, dar nomade şi ele, membre ale aceleiaşi bande, la care face aluzie mottoul filmului), soarta "nucleului de bază al societăţii" pare pecetluită.
Borgman este filmul unui autor ludic, dacă nu chiar sadic, care se desfată întinzîndu-ne capcane peste capcane, pentru a se asigura că nu ajungem teferi la destinaţia finală. Ca atare, atunci cînd ni se pare că naraţiunea evoluează previzibil, că ne aflăm pe un teren sigur, putem descoperi că ne înfundăm, de fapt, în nişte nisipuri mişcătoare. Aleg doar un exemplu semnificativ, o secvenţă de un comic demenţial. După ce, într-o noapte, soţia/mama Marina văzuse cu groază cum doi cîini pătrund, neobservaţi de ceilalţi, în casa lor, chemaţi parcă de Borgman (să fie, oare, Ludwig şi Pascal ceilalţi doi oameni-cîrtiţă, metamorfozaţi?), atunci cînd ea intră în pavilionul unde fusese cazat falsul grădinar şi dă peste un ogar cu privire umană, crede că-l are în faţă pe Camiel. O pistă falsă (şi pentru personaj, şi pentru noi, spectatorii): îndată Borgman intră şi el în pavilion, însoţit de stăpînul care-şi pierduse cîinele.
Atunci cînd realizezi un film despre persoane cu capacităţi paranormale, care pot pune stăpînire pe minţile celor cu care interacţionează, şi nu intenţionezi să explici tot ceea ce se petrece pe ecran, ci doar să sugerezi posibile motivaţii (cum face Alex van Warmerdam), eşti clar avantajat: dacă o acţiune a unui personaj "normal" pare trasă de păr (cum este deja amintita răbufnire extrem de violentă a soţului/ tată Richard), ai la îndemînă o justificare foarte convenabilă, anume că respectivul personaj este controlat de Borgman şi fîrtaţii săi. Totuşi, atunci de ce aceştia din urmă recurg, pe lîngă puterile lor supraumane, şi la lichioruri, prafuri sau instrumente chirurgicale demne de Jack Spintecătorul? Trecînd la latura de critică socială, o altă slăbiciune a filmului este artificiozitatea unor replici puse de cineast în gura unor personaje (mai ales acelaşi Richard, xenofob şi rasist cît cuprinde). Însă Borgman trebuie văzut, mai ales că puţine producţii cinematografice de azi reuşesc să fie atît de curajoase şi de surprinzătoare. Şi pentru că, indiferent cît de delectaţi vom fi, starea indusă de film ne va lăsa amintiri durabile.