Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Piesă cu responsabilitate limitată

Privirea din afară - Piesă cu responsabilitate limitată şi Cvartet pentru o lavalieră


Cristina Modreanu

Scena.ro, mai 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Demascaţi drept exhibiţionişti, privim performerii fără să ne putem identifica cu ei. Cel puţin aparent. Unii dintre ei ne refuză în mod declarat acest confort psihic asigurat de majoritatea spectacolelor tradiţionale, deghizându-şi spectacolul într-o audiţie pentru un rol într-un spectacol adevărat (Piesă cu responsabilitate limitată), alţii, trei la număr, sunt plasaţi în spaţiul îngust al unei cabine telefonice plasate în câmpul nostru vizual din care fac parte şi parte din ceilalţi spectatori (Cvartet pentru o lavalieră). Aceste spectacole în care articulaţiile performative sunt deliberat lăsate la vedere, expunerea lor devenind parte din materialul creativ, ne obligă la "privirea din afară". Devenim intens conştienţi de rolul nostru de privitori, preluând în acelaşi timp parte din sarcina identificării cu perfomerii, însă "la pachet" cu chestionarea rolului de spectator, ceea ce ne scoate din pasivitate, dându-ne şansa implicării active. Ne punem întrebări despre condiţia performerilor, ne panicăm când înţelegem cum îşi pun ei la încercare rezistenţa fizică, devenim claustrofobi pe măsură ce aerul lor se termină. Privirea din afară nu ne scuteşte de implicare, ci ne obligă la asumarea conştientă a rolului de spectator.
***
Plonjând relaxat în oceanul formelor postmoderne de spectacol, Piesă cu responsabilitate limitată mixează elemente binecunoscute ale paradigmei: auto-citarea propriilor spectacole anterioare ale performerilor, autoironie şi autoreferenţialitate, spargerea limitelor dintre scenă şi sală. Le rearanjează după o logică internă ne-negociată şi neconfirmată, însă nu mai puţin valabilă. Publicul devine captivat de însăşi această alunecare agilă pe suprafaţa reprezentaţiei, fără asumarea unui rol clar - cum ar fi acela de performer angajat într-o demonstraţie pentru ochii / mintea unui public.

Folosind un vocabular de mişcări obişnuite, din repertoriul dansatorului contemporan, dar şi mişcări cotidiene, cei doi - Cosmin Manolescu şi Mihaela Dancs - par angajaţi într-o probă de casting / o audiţie, deşi nu e clar pentru cine anume o susţin; atmosfera e una de competiţie între perfomeri, ca şi cum ei s-ar lua la întrecere, arătându-şi când creativitatea, când rezistenţa fizică. Manolescu şi Dancs încep cu un dans caraghios în pamperşi, apoi se odihnesc pe o canapea conversând despre un ilustru coleg, Florin Fieroiu, a cărui piesă, For all my friends, decid să o citeze în scena următoare, când dansează cu ochii la laptopurile pe care curg imagini din piesa respectivă. Apoi, incitaţi de căutarea on-line, îşi reiau propriile piese, având ca martor înregistrarea accesibilă pe Youtube, ca şi cum corpurile lor nu şi-ar mai reaminti propriile coregrafii. Reîntorşi pe canapea, dau citate din cronici de dans şi comentează relaxat pe marginea lor, apoi se confesează despre motivele care i-au determinat să lucreze împreună, totul ca şi cum ar fi singuri. Îşi dau unul altuia teme şi le execută de probă, pentru ca în cele din urmă elementele disparate rezultate din improvizaţie să se lege într-o coregrafie.

În tot acest timp, publicului i se lasă libertatea deplină de interpretare, e cumva semi-ignorat, în afara momentelor când e privit direct în faţă, cu intensitate, de către unul dintre performeri purtând o mască de cap de cerb sau de către amândoi, în timpul unui exerciţiu de sărit în sus - în picioare sau pe mingea de gimnastică, însoţit de prezentări din ce în ce mai personale, creative, autoironice. Gradul de epuizare fizică la care ajung performerii în urma acestui exerciţiu aparent banal este egal cu intensitatea senzaţiei de eliberare pe care o resimţi şi tu, spectatorul, la unison cu ei: performeri şi privitori suntem eliberaţi de responsabilitatea oricărei morale derivate din acest show, a oricărui sens profund generat de simboluri sau gesturi codificate. Lucrurile sunt ceea ce sunt, iar simplitatea lor, repetitivitatea lor, onestitatea expunerii frontale, necondiţionate, a limitelor corpurilor supuse exerciţiului - toate generează un schimb de energii cât se poate de autentic, necontrafăcut. Dincolo de felul în care diferitele niveluri de energie se leagă în structuri imprevizible, deconcertante pentru asistenţă, această scenă de final pune totul în perspectiva interpretării piesei ca un manifest anti-reprezentare.

Cu şi fără aer

În Piesă cu responsabilitate limitată există o scenă în care Mihaela Dancs mimează - dureros de realist - un act de autosufocare. Minutele par extrem de lungi când priveşti corpul unei fiinţe umane trecând prin toate etapele lipsirii de oxigenul necesar supravieţuirii. Gesturile largi, sunetele agoniei, zbaterea organismului lipsit de combustibilul său de bază - sunt greu de suportat şi induc un profund inconfort spectatorului. "Am nevoie de aer" va spune performera la final, în cadrul unui CV poetic debitat cu faţa la public. Apoi va adăuga - "Ştiu să mă sufoc", trecând această calitate la capitolul capacităţilor performative necesare în spectacolul contemporan.

În Cvartet pentru o lavalieră, cei trei dansatori - Carmen Coţofană, Mihai Mihalcea şi Istvan Teglas - demonstrează şi ei că "ştiu să se sufoce". Treptat, subtil, în linişte, apoi în ritm mai alert, agresiv, violent, zgomotos, transpirând intens, desenând inimioare pe pereţii aburiţi ai cabinei de telefon care nu-i mai încape, strigând sloganuri, improvizând declaraţii inaudibile - în timp ce zgomotul sufocării lor lente e preluat prin microfon, prelucrat în direct şi dat mai departe de către Vlaicu Golcea, într-o compoziţie în timp real ce evocă în mod creativ zgomotul de fond al existenţei noastre contemporane. Sufocare şi neputinţă. Zbatere zgomotoasă. Alertă epuizantă.
Există însă şi o bizară doză de optimism în acest exerciţiu ce pune la grea încercare atât performerii, testându-le limitele, cât şi publicul, care e aruncat în deplin inconfort psihic, sporit de starea de supraveghere la care e supus: sala e luminată, iar spectatorii se pot privi unii pe alţii. Esenţială rămâne capacitatea de a continua, refuzul de a ceda încarcerării şi de a se resemna cu nemişcarea, iar când nu mai pot suporta privarea de oxigen şi de spaţiu de mişcare, performerii găsesc calea de ieşire din spaţiul claustrant.

Cei trei ne arată, în spectacolul conceput de coregrafa Vava Ştefănescu, că "Ştiu să se sufoce", dar mai presus de orice "Au nevoie de aer". Extrapolând, spectacolul poate fi considerat un statement al întregii mişcării de dans contemporan din România, pentru care ambele afirmaţii sunt profund adevărate. 



 Toate articolele despre Piesă cu responsabilitate limitată
 Toate articolele despre Cvartet pentru o lavalieră


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Modreanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer