Memoria sufletului unei mari actriţe - Leopoldina Bălănuţă

Am descoperit-o pe Leopoldina Bălănuţă în Dincolo de pod (regia Mircea Veroiu), unde s-a remarcat în rolul Mara. Din aceeaşi tipologie, actriţa mai construise un personaj remarcabil în filmul românesc: Fefeleaga din Nunta de piatră (regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa), al cărui chip - filmat de Iosif Demian - pare desprins din icoanele bizantine. În această ipostază a mai fost folosită de Alexa Visarion în singurele cadre color din Năpasta.


Cu Veroiu, Leopoldina Bălănuţă s-a mai întâlnit în Semnul şarpelui şi Umbrele soarelui, două filme prea puţin cunoscute, în care actriţa reia acelaşi tip de personaj înnobilat de durere. Actriţa Clody Berthola o considera pe Leopoldina Bălănuţă "o mare tragediană" care "aduce pe scenă o pecete de nobleţe, o putere de a spiritualiza". Roluri de mai mica întindere, însă de o expresivitate ce nu se uită uşor, i-au mai oferit Dan Piţa în Bietul Ioanide şi Lucian Pintilie în Balanţa. Toate poartă  amprenta poeziei şi muzicii pe care Aura Buzescu, profesoara din Institut, i le recomandase ca ingrediente vitale în însăşi fiinţa sa: "Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea". Poezia, mărturisea actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, era forma ei de rugă care i-a fost sprijin, i-a "îndulcit amarul" şi i-a "nimbat fericirea".


Prin meseria sa, Leopoldina Bălănuţă a încercat mereu să ofere oamenilor puterea să spere. Arta aşteptării cu care îşi dorea să-i deprindă pe oameni nu era însă o "aşteptare pasivă", ci "o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple", fiindcă până şi "acel ultim lucru care i se mai poate întâmpla omului are nevoie de pregătire". Crezul actriţei: "Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai", căci "cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da." Darul său însă îl considera imperfect, aşa cum mărturisea în paginile Almanahului Cinema 1984: "Tot ceea ce nu am uitat, m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii, bunii, părinţii, dascălii, oameni de tot felul, locuri, floare, copac, animal. De la un mânz, am învăţat prima oară ce înseamnă prietenia. De la câine, ceea ce înseamnă recunoştinţa şi ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am învăţat demnitatea şi puterea de a răbda. De la floare, gingăşia. De la ape, ce înseamnă veşnicia. De la stele, că şi ele se sting. Toate acestea şi câte alte le-am adunat în fiinţa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo... Dar de acolo am plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viaţa. Şi acolo, în memoria sufletului meu, stau cuminţi, amintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei minciuni, a primei umilinţe, a primei nedreptăţi. Dar după primele au venit toate celelalte. Şi au stat tot cuminţi, acolo, în memoria sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artişti pe care i-am văzut sau i-am ascultat, marii oameni dedicaţi profesiei lor, oricare ar fi ea. Dar şi războiul, dar şi foametea, dar şi umilinţa şi nedreptatea şi jalea că-ţi dispar oameni dragi. Toate astea şi câte altele m-au ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoştinţa mea este imperfectă. Prin recunoştinţă înţelegând doar ceea ce făptuiesc."


Pentru Leopoldina Bălănuţă, artistul este "creatorul unei realităţi care pe urmă se cere interpretată". La un moment dat, actriţa de la care ne-au rămas atâtea realităţi ce se cer descoperite şi desluşite, a povestit o întâmplare care a făcut-o fericită. Un regizor tehnic din teatru i-a spus cândva: "Domnule, în viaţă omul nu dă doi bani pe dumneata! Dar când te urci pe scenă...". După aceea şi-a cerut scuze, dar - adaugă actriţa - n-avea de ce, pentru că: "A fost cel mai frumos compliment care mi se putea face."