Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Leopoldina Bălănuţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memoria sufletului unei mari actriţe - Leopoldina Bălănuţă


Marian Rădulescu

iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am descoperit-o pe Leopoldina Bălănuţă în Dincolo de pod (regia Mircea Veroiu), unde s-a remarcat în rolul Mara. Din aceeaşi tipologie, actriţa mai construise un personaj remarcabil în filmul românesc: Fefeleaga din Nunta de piatră (regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa), al cărui chip - filmat de Iosif Demian - pare desprins din icoanele bizantine. În această ipostază a mai fost folosită de Alexa Visarion în singurele cadre color din Năpasta.


Dincolo de pod (alături de Maria Ploae)


Feleleaga

Cu Veroiu, Leopoldina Bălănuţă s-a mai întâlnit în Semnul şarpelui şi Umbrele soarelui, două filme prea puţin cunoscute, în care actriţa reia acelaşi tip de personaj înnobilat de durere. Actriţa Clody Berthola o considera pe Leopoldina Bălănuţă "o mare tragediană" care "aduce pe scenă o pecete de nobleţe, o putere de a spiritualiza". Roluri de mai mica întindere, însă de o expresivitate ce nu se uită uşor, i-au mai oferit Dan Piţa în Bietul Ioanide şi Lucian Pintilie în Balanţa. Toate poartă  amprenta poeziei şi muzicii pe care Aura Buzescu, profesoara din Institut, i le recomandase ca ingrediente vitale în însăşi fiinţa sa: "Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea". Poezia, mărturisea actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, era forma ei de rugă care i-a fost sprijin, i-a "îndulcit amarul" şi i-a "nimbat fericirea".


Semnul şarpelui


Umbrele soarelui (alături de Dragoş Pâslaru)

În ciuda apariţiilor sale rare din filme, Leopoldina Bălănuţă a fost mulţumită de calitatea rolurilor pe care le-a interpretat: "Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. E drept, am jucat tot timpul acelaşi tip uman, acelaşi personaj marcat de suferinţă, de durere..." De vină a fost numai "etapa de azi a filmului românesc". De azi, adică de la sfîrşitul anilor 70, când actriţa a acceptat să-i acorde un interviu Evei Sîrbu. Ce anume valorifica acea etapă? Emploi-ul. Adică: "Un actor cu o faţă tragică într-un rol tragic, unul cu ochii strălucitori într-o comedie. Şi am foarte multe argumente să cred că emploi-ul este o prejudecată." Tot atunci, actriţa mărturisea că "un lucru numit este pe jumătate rezolvat", că "dacă am numi vulgaritatea - vulgaritate, nedreptatea - nedreptate, meschinăria - meschinărie le-ar pieri din putere". Dar, adaugă ea, "pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume". Ori, în absenţa "numirii" - vulgarităţii, nedreptăţii, meschinăriei - nu se poate vorbi cu adevărat, a adăugat Leopoldina Bălănuţă, despre o "şcoală de film românesc". Timpul acela "care este încă departe şi va rămâne departe", în care să înţelegem că şi arta este "o minunată marfă de export, pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor", avea să rodească - pentru cinematografia românească - începând cu anul 2000. De atunci, câţiva regizori talentaţi au demonstrat că filmele româneşti pot să şi foreze realitatea, nu doar să "scurme la suprafaţa ei", "să oglindească nişte imagini ale vieţii", dar şi să interpreteze această realitate, pentru că "arta nu este oglinda realităţii, ci interpretare a ei".
 

Cu Dorel Vişan pe coperta revistei "Cinema"

Prin meseria sa, Leopoldina Bălănuţă a încercat mereu să ofere oamenilor puterea să spere. Arta aşteptării cu care îşi dorea să-i deprindă pe oameni nu era însă o "aşteptare pasivă", ci "o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple", fiindcă până şi "acel ultim lucru care i se mai poate întâmpla omului are nevoie de pregătire". Crezul actriţei: "Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai", căci "cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da." Darul său însă îl considera imperfect, aşa cum mărturisea în paginile Almanahului Cinema 1984: "Tot ceea ce nu am uitat, m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii, bunii, părinţii, dascălii, oameni de tot felul, locuri, floare, copac, animal. De la un mânz, am învăţat prima oară ce înseamnă prietenia. De la câine, ceea ce înseamnă recunoştinţa şi ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am învăţat demnitatea şi puterea de a răbda. De la floare, gingăşia. De la ape, ce înseamnă veşnicia. De la stele, că şi ele se sting. Toate acestea şi câte alte le-am adunat în fiinţa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo... Dar de acolo am plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viaţa. Şi acolo, în memoria sufletului meu, stau cuminţi, amintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei minciuni, a primei umilinţe, a primei nedreptăţi. Dar după primele au venit toate celelalte. Şi au stat tot cuminţi, acolo, în memoria sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artişti pe care i-am văzut sau i-am ascultat, marii oameni dedicaţi profesiei lor, oricare ar fi ea. Dar şi războiul, dar şi foametea, dar şi umilinţa şi nedreptatea şi jalea că-ţi dispar oameni dragi. Toate astea şi câte altele m-au ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoştinţa mea este imperfectă. Prin recunoştinţă înţelegând doar ceea ce făptuiesc."


Pentru Leopoldina Bălănuţă, artistul este "creatorul unei realităţi care pe urmă se cere interpretată". La un moment dat, actriţa de la care ne-au rămas atâtea realităţi ce se cer descoperite şi desluşite, a povestit o întâmplare care a făcut-o fericită. Un regizor tehnic din teatru i-a spus cândva: "Domnule, în viaţă omul nu dă doi bani pe dumneata! Dar când te urci pe scenă...". După aceea şi-a cerut scuze, dar - adaugă actriţa - n-avea de ce, pentru că: "A fost cel mai frumos compliment care mi se putea face."



 Toate articolele despre Portret Leopoldina Bălănuţă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer