Observator Cultural / iulie 2014
Canibal
O coproducţie cu participare românească şi cu o actriţă româncă în prim-plan, Canibal, al patrulea lungmetraj de ficţiune al regizorului spaniol Manuel Martín Cuenca, se anunţă drept cea mai provocatoare premieră cinematografică a verii.
 
Carlos, protagonistul filmului, este un iscusit croitor din Granada, cu o existenţă în genere banală şi însingurată, din care nu se remarcă decît un "hobby" insolit: canibalismul. El e la fel de meticulos şi precis atunci cînd îşi taie stofele şi aşază baloturile înapoi în rafturi ca atunci cînd îşi secţionează victimele feminine (partenerii lor nu îl interesează, se pare, căci le abandonează imediat cadavrele) şi pregăteşte bucăţile de carne, savurate apoi în tihnă, alături de un pahar cu vin roşu. Din motive pe care regizorul (care a semnat şi scenariul, împreună cu mai vechiul său colaborator Alejandro Hernández, adaptînd liber romanul Caríbal al lui Humberto Arenal) preferă să nu le facă evidente, Carlos detestă slăbiciunea pe care o simte în faţa femeilor, aşa că, pentru a-şi păstra rîvnita superioritate rece, ajunge să le ucidă şi să le mănînce pe cele care îi stîrnesc dorinţa. Asta pînă cînd în viaţa lui apare acea femeie de care, vrînd-nevrînd, se îndrăgosteşte... Imigranta româncă Alexandra, noua vecină a lui Carlos, este prima care îl smulge din rutina cotidiană. Pe cît e el de tăcut şi de închis, pe atît e ea de guralivă şi de expansivă. Iniţial, Alexandra nu-i înţelege insensibilitatea la seducţia ei insistentă, dar este satisfăcută atunci cînd crede că i-a străpuns, în sfîrşit, platoşa.
 
Însă, din acel moment, ea dispare subit din peisaj, fiind înlocuită de sora sa geamănă, Nina. Aceasta, aflată la antipod faţă de Alexandra, este cea care, treptat, trezeşte în Carlos sentimente pe care, probabil, nu le-a mai trăit pînă atunci. De la bun început, Manuel Martín Cuenca adoptă un tempo lent şi, consecvent, refuză să iuţească ritmul, cu riscul de a plictisi publicul obişnuit doar cu producţii comerciale. Nici fanii genului horror (atraşi, poate, de titlul incitant şi de faptul că, la noi, filmul este interzis spectatorilor sub 18 ani) nu vor fi prea satisfăcuţi, căci scenele gore lipsesc, violenţa fiind fie redusă la minimum, fie complet eludată de pe ecran. Şi, după cum menţionam anterior, nici spectatorii care vor ca un film să le răspundă la toate întrebările nu vor include, cu siguranţă, Caníbal printre preferatele lor. Însă ceea ce pentru cei de mai sus sînt carenţe pot reprezenta, dimpotrivă, atuuri pentru nişte spectatori interesaţi de pelicule neconvenţionale, contemplative şi stimulante. Cred, de exemplu, că sugestiile neduse pînă la capăt (cum există destule în film) sînt de preferat oricînd frecventului didacticism simplist.
 
Regizorul îşi dovedeşte clasa nu doar prin distanţarea elegantă, ci şi prin mai multe secvenţe-rapel. Chiar primul cadru, nocturn, merită analizat: începînd cu un plan-ansamblu, fix timp de cîteva minute, în care observăm de la distanţă un cuplu poposit la o benzinărie pustie, cineastul spaniol continuă cu o panoramare şi un traveling înainte, după maşina celor doi, astfel încît devenim conştienţi de unghiul subiectiv al protagonistului, care îi supraveghease iniţial pe francezi (în paranteză fie spus, victimele antropofagului sînt mereu străine) prin geamul deschis al autovehiculului său. Notabil este şi planul-secvenţă în care Carlos, filmat din lateral, o vede prima dată pe Nina (înaintea noastră, căci uşa deschisă ne blochează privirea) şi, în pofida jocului reţinut al excelentului Antonio de la Torre (unul dintre cei mai buni actori spanioli de azi), distingem şocul pe chipul său. Pentru ca, după un scurt schimb de replici între cei doi, camera să se mişte încet în jurul lui Carlos, ajuns în amorsă, şi să sesizăm asemănarea izbitoare dintre Nina şi sora sa, înţelegînd astfel de ce protagonistul rămăsese cîteva clipe fără grai.
 
În fine, trebuie amintită şi secvenţa de pe plajă, filmată la apus, în care Carlos o urmăreşte - cu atenţie, stăpînire şi cu o răbdare înfricoşătoare - pe femeia vînată (aceasta, surprinsă în apă, încearcă să găsească o cale de scăpare), după ce îi eliminase partenerul. Dacă Antonio de la Torre este magistral, nici partenera sa, Olimpia Melinte, nu este mai prejos, reuşind să facă faţă cu brio unui dublu rol foarte solicitant. Precum în Lacul lebedelor, minunata noastră actriţă o interpretează atît pe Lebăda neagră (sora cea rea, perversa Alexandra), cît şi pe Lebăda albă (sora cea bună, inocenta Nina), dînd ambelor personaje o personalitate distinctă, prin detalii relevante de atitudine şi comportament, de mimică şi gestică, de mişcare şi rostire. De pildă, secvenţa în care Carlos, îndrăgostit iremediabil, îşi confesează crimele în faţa Ninei dovedeşte, neîndoielnic, uriaşul talent al Olimpiei Melinte. Punînd la socoteală şi virtuţile sale tehnice - imaginea plastică, mizînd pe chiaroscuro, şi sound design-ul care suplineşte eficient, în crearea atmosferei tensionate, muzica extradiegetică -, consider că filmul lui Manuel Martín Cuenca nu ar trebui ratat.

Regia: Manuel Martín Cuenca Cu: Antonio de la Torre, Olimpia Melinte, Delphine Tempels

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus