La un moment dat, vocea (insidioasă, mai ales din cauza întunericului şi a faptului că acţionează asupra ascultătorilor, că face lucrurile să se întâmple) propune un experiment. Spune că vrea să elimine actorii şi regizorii din teatru. O piesă în care spectatorii să vorbească pur şi simplu între ei, să se cunoască. Ei să fie spectacolul.
Astfel, anumiţi spectatori urcă pe scenă, după un proces de selecţie. Iar un stage master, singurul individ de cealaltă parte a baricadei, de la început parte a spectacolului, facilitează sincronizarea dintre instrucţiunile înregistrate şi acţiunile spectatorilor deveniţi actori.
Spectatorii "aleşi" ajung să fie priviţi de către ceilalţi rămaşi în public, să se cunoască, să interacţioneze între ei. Sunt supranumiţi "pacienţi". Primesc şi numere de identificare. Participă la anumite jocuri. În acelaşi timp curge şi povestea despre culori, cabinete oftamologice şi Hamlet.
Blind Hamlet este o piesă a dramaturgului iranian Nassim Soleimanpour. Este unul dintre spectacolele invitate la festivalul Undercloud, 2014, jucat de "Actors Touring Company" din Londra şi regizat de Ramin Gray. Nassim Soleimanpour experimentează în textele sale cu convenţiile teatrului, cu necesitatea actorilor pe scenă, a repetiţiilor ca parte a procesului teatral: "When I started writing, I was thinking about when theatre itself became a paradigm. I had this theory that while other schools were trying to experiment with the structure of drama, the Greek school of theatre persisted. I was thinking, who says that we need rehearsals? An actor can just get up and start." (Nassim Soleimanpour: "Why can't an actor just get up and start?" - în The Guardian)
De altfel, vocea înregistrată îi aparţine, numele său este menţionat în scenă, ca şi moartea sa (fictivă). Jocul cu convenţiile teatrale este interesant în Blind Hamlet, deoarece autoritatea vocii devine supremă. Ceea ce vocea indică trebuie să se înfăptuiască şi în realitate. Spectatorii devin marionetele, uneltele dramaturgului. Cooperarea activă a publicului este necesară bunului mers al spectacolului. Devine însă puţin deconcertant pentru că nu poţi cere explicaţii de la o voce înregistrată. Nu poţi vorbi cu ea sau peste ea. Stage master-ul are să te ajute, dar neştiind la ce să te aştepţi, acţionezi orbeşte, asculţi ordinele orbeşte. Din acest motiv, piesa iranianului a fost uneori interpretată şi ca fiind o critică a regimului totalitar din Iran.
Sunt paralele interesante între orbirea lui Hamlet generată de obsesia găsirii ucigaşului, pierderea progresivă a vederii bărbatului înregistrat pe reportofon, întunericul văzut în negru şi roşu de un Borges orb şi gestul spectatorilor de a-şi acoperi ochii cu mâinile pentru a regăsi efectul de culoare. Căutarea criminalului din Hamlet are contrapondere în piesă prin jocul de Mafia la care ajung să participe spectatorii de pe scenă. (Pentru cei care nu l-au jucat: este un joc de societate unde, în cadrul unui grup, doi sunt "criminalii" care, în timpul când ceilalţi au ochii închişi - "noaptea" -, "ucid" membri ai grupului. Comunitatea trebuie să descopere asasinii pentru a se salva, omorând suspecţii în timpul "zilei", în vreme ce asasinii trebuie să ucidă majoritatea "civililor" în timpul "nopţii" pentru a câştiga).
Problema este că piesa creează încă de la începutul ei un orizont de aşteptare. Experimentul este promiţător. Spectatorii ascultă încordaţi; în cuvintele cuiva din public ales să meargă pe scenă: "I am waiting for something to happen". Iar în momentul în care piesa deraiază brusc spre un joc pe care mulţi îl cunosc şi care nu oferă nimic nou decât vaga paralelă cu Hamlet, publicul simte că aşteptările i-au fost vag înşelate.
Da, este interesant că personajul din înregistrare se află în nişte circumstanţe de îngrădire, de privare de simţuri, iar că aceste circumstanţe sunt imprimate şi spectatorilor, care depind de o voce de pe reportofon şi de ei înşişi. Da, poţi face o formă de Hamlet fără actori şi sunt anumite sensuri care se leagă. Generezi astfel reacţii în public: anticipaţia încordată, frica de un spectacol interactiv, dorinţa de a fi sau a nu fi... ales să participi la el. Dar eşafodajul se prăbuşeşte în final, sensurile acumulate nu sunt destule, nu se interconectează la un nivel adânc.
Mie cel mai mult mi-a plăcut să ascult povestea despre orbire a personajului înregistrat, teama crescândă şi resemnarea de a-şi pierde simţurile. Am apreciat şi jocul de maestru păpuşar cu spectatorii din sală, care aşteptau înfriguraţi. Şi am rămas şi cu paralela între condiţia omului care orbeşte şi cea a spectatorului care doar ascultă: "What devil was it that blindfolded you? Eyes without feeling, feeling without sight" (Hamlet, William Shakespeare).