New York, deşi este un oraş înfricoşător din multe puncte de vedere, ambiţios şi mereu în mişcare, este în acelaşi timp un loc extrem de călduros. Din prima mea zi aici, m-am simţit primită cu braţele deschise. Vorbesc strict din perspectivă artistică, dar nu am întâlnit niciun fel de discriminare - de rasă, naţionalitate, statut social şi nici măcar vârstă. Mereu rămân cu impresia că fiecare persoană pe care o cunosc mă priveşte ca pe un egal şi îmi respectă părerile, ceea ce îmi dă o încredere extraordinară în munca mea, în gândirea mea şi îmi dă curaj să merg mai departe. De asemenea, cultura est-europeană este extrem de apreciată aici, profesorii mei vorbesc mereu de Andrei Şerban sau Liviu Ciulei, şi mai ales de filmele făcute la noi recent. DP-ul proiectelor unui prieten a zis că "Românii nu sunt capabili să facă un film prost". Am fost foarte plăcut surprinsă de cât de pozitiv suntem văzuţi aici şi cred că putem fi văzuţi într-o lumina şi mai bună, dacă pur şi simplu devenim mai vizibili ca artişti care lucrează în străinătate.
Pentru mine, trupa de liceeni Brainstorming din liceul Mihai Viteazul din Bucureşti a fost începutul pentru tot. A fost locul în care am devenit, practic. Înainte de Brainstorming, nici nu aş fi conceput să devin actriţă. Cei patru ani petrecuţi in Brainstorming au fost un vârtej de emoţii, cu bune şi cu rele, dar cert este că n-am avut timp să mă plictisesc. Prin intermediul lor am cunoscut oamenii care m-au ajutat să cresc, şi care mi-au devenit mentori: colegii mei de trupă, trainerii din festivaluri, dar în special Sorina Ştefănescu si Alexandru Mâzgăreanu, care mi-au fost întotdeauna alături, m-au împins de la spate şi au crezut în mine când nu credeam nici eu. Viaţa mea era oarecum planificată, urma să intru la UNATC şi să văd de acolo ce urmează. Lucrul care mi-a schimbat viaţa a fost că în septembrie 2013 am picat la UNATC. Decizia de a veni aici a fost foarte bruscă şi nebunească, aşa că sincer nu îmi aduc aminte foarte precis cum a decurs totul, sau poate doar am ales să blochez amintirile respective pentru că eram absolut răvăşită. Am plâns vreo doua zile încontinuu si mă uitam cu groază la un an de Istoria Artei, care probabil e o facultate foarte frumoasă pentru unii, dar eu o priveam ca pe cel mai mare coşmar al meu. Aşa că în starea de şoc şi de iminentă depresie în care eram, am decis să plec la Lee Strasberg, deoarece New York fusese întotdeauna un vis pe care nu credeam că îl voi trăi vreodată. Din când in când îmi dau seama, şi poate e puţin cliché, dar efectiv îmi trăiesc visul, nu mai aştept să se întâmple ceva, nu mai aştept lucruri să vină la mine ci merg eu înspre ele.
Fiecare zi e o aventură. De la probleme cu banca de la care primesc ameninţări săptămânale sau cu metroul care nu funcţionează când ţi-e lumea mai dragă, de la a primi o conservă de fasole pe gratis pentru că nu-mi merge cardul, la a fi uşier la noul spectacol regizat de James Franco (care din nefericire nu era la spectacol în seara respectivă) şi a sta la două scaune de Susan Sarandon la alt spectacol, simt că dacă ar fi să povestesc cum îmi petrec fiecare zi aş scrie un adevărat roman. Am venit aici convinsă că nu am nicio şansă, hotărâtă să îmi fac studiile şi să mă întorc in ţară, dar nu mi-a venit să cred peste câţi oameni care mă încurajează am dat. Cred că sunt şi foarte norocoasă, primul meu apartament a fost alături de o actriţă şi cântăreaţă franţuzoaică, Flo Ankah, care mi-a devenit ulterior cea mai apropiată prietenă în New York, şi care m-a învăţat tot ce trebuie să ştiu despre a supravieţui în industria de aici.
Dacă cineva mi-ar fi spus ce direcţie va lua viaţa mea acum un an, nu l-aş fi crezut. În aprilie 2014 am avut un mic momenţel în spectacolul Love is French la Subculture, New York în care i-am făcut artistei Flo Ankah introducerea în faţa publicului. Muream de dorul scenei, şi încă mor, şi m-am bucurat de acel minut cât de mult am putut. Ulterior, am lucrat cu un colectiv de artişti, coordonaţi de Willard Morgan, în cadrul Ideal Glass. Am făcut parte dintr-un performance-art performance regizat de Ayakamay Komatsu, numit Hot-dog Muffins. Practic, am împins un cărucior de-a lungul LES (Lower East Side) şi am oferit hotdogi oamenilor îmbrăcate aşa...
Am primit tot felul de reacţii, un tip m-a întrebat "unde am găsit toţi imigranţii ăştia" pentru că toate fetele erau japoneze - cert e că a fost o experienţă inedită şi că am oprit traficul Apoi am lucrat la diverse filme studenţeşti, cu studenţi la regie la NYU sau SVA.
Proiectul care a însemnat cel mai mult pentru mine a fost scurtmetrajul Paper Dolls, care a fost creat cu ocazia festivalului de film The 72-hour shootout organizat de The Asian American Film Lab: filmul trebuie filmat, editat şi produs în 72 de ore. Filmul a fost selectat în top 35 din peste 400 de aplicaţii, şi va fi difuzat pe NYC Life şi Crossing TV. Din juriul ediţiei 2014 au făcut parte David Henry Hwang (unul din cei mai cunoscuţi dramaturgi asiatico-americani) şi Kenneth Lin (scenarist pentru House of Cards).
Paper Dolls a derivat din percepţia noastră despre cum este să trăieşti într-o lume multirasială. Ne face să ne punem întrebări legate de raportul nostru cu alte rase şi reflectă cât de diversă poate fi moştenirea etno-culturală a unei singure persoane. În ziua de astăzi, în special în Statele Unite, care sunt caracterizate de o concentraţie foarte mare de imigranţi, o persoană se poate naşte într-o familie cu o istorie foarte variată din punct de vedere etnic. Totuşi, această persoană trăieşte în continuare în juxtapoziţie cu o lume cu un sistem foarte clar definit de valori şi de reguli. Paper Dolls este o mică fereastră in viaţa unei astfel de familii.
În Asia de Est, una din cele mai importante tradiţii funerare este ca rudele şi prietenii decedatului să organizeze un ritual în care ard haine, bani şi tot felul de cadouri din hârtie de care cel iubit se poate bucura pe lumea de dincolo. Lucrând ca asistentă de producţie, şi locuind în Chinatown în perioada filmărilor, am mers să cumpăr hainele de hârtie pentru filmări. Această tradiţie înseamnă atât de mult pentru asiatici, încât vânzătoarea le-a împachetat în hârtie maro pentru a nu fi vizibile pe stradă, şi m-a privit încruntată când am plecat.
Când am acceptat să fiu parte din acest proiect, nu ştiam că va lua amploarea pe care a luat-o. E înfricoşător la început, simţi că nu o să ajungi niciodată cineva, că nu o să faci niciodată ceva substanţial, dar pentru a supravieţui în mediul ultracompetitiv de aici trebuie să fii pragmatic, să te gândeşti la următorul proiect şi să lucrezi pas cu pas spre a-l face să devină realitate. Ulterior, totul devine mai uşor, pentru că, la fel ca în Bucureşti, industria de teatru şi film din NY e de fapt foarte intimă, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, ceea ce e periculos dacă faci o greşeală, dar minunat dacă impresionezi fie şi o singură persoană.
Echipa Paper Dolls reuneşte artişti din România, Elveţia, Singapore, Chile, Germania, Austria, Norvegia, Statele Unite şi Pakistan. Sunt incredibil de emoţionată acum încheind acest articol, pentru că realizez că sunt de-a dreptul fericită, deşi nu fiecare zi e roz, dar faptul că am reuşit să creez un impact printre oameni atât de talentaţi şi într-un mediu atât de competitiv e copleşitor.
Puteţi să vedeţi Paper Dolls la vimeo.com/97770044. În acest moment concurăm pentru Audience Choice Awards şi am aprecia orice fel de ajutor.
Dacă vă place, pentru a ne vota, trebuie să tweet-eriţi @ asamfilmlab cu hashtag #72HrSO
Echipa:
Producători: Daphne Macy, Elizabeth Ng
Scenarist: Daphne Macy
Regizor: Shahana Khan-Khalil
Distribuţie: Daphne Macy, Elizabeth Ng, Agustin Silva, Kian Kavousi, Carlotta Bazu, Ilinca Tuvene, Karoline Gabrielsen, Phillip Andrew Trumpi, Christian Dobler, Oren Ottinger.