Patru bătrâni în apropierea morţii, cu dragoste şi umor - Iluzii la Undercloud, 2014

Stăteam zilele trecute de vorbă cu o prietenă despre ce e dragostea. Dacă poţi numi iubire"adevărată" doar starea de a fi îndrăgostit pe care o ai la începutul relaţiei sau dacă, dimpotrivă, dragostea e atunci când sentimentul se maturizează şi se stabilizează în timp (chiar dacă îşi pierde intensitatea din primele clipe). Iar în câteva zile de la discuţia aceasta am văzut la festivalul Undercloud, 2014 o piesă tot despre ce este dragostea. Spectacolul Iluzii, regizat de Cristi Juncu. Aş zice că e o coincidenţă, dacă nu ar fi cel mai dezbătut şi răzbătut subiect din lume.

E interesantă obsesia tuturor despre ce e dragostea (adevărată, nu de alte feluri). Dintre toate aspectele vieţii cotidiene, revenim mereu la filme de dragoste, la cântece de dragoste, care idealizează sentimentul până la a-l face irecognoscibil când compari standardul cu ceea ce-ţi oferă realitatea. Şi ajungi să crezi, aşa cum o face unul dintre personajele piesei Iluzii, că ceea ce ai trăit nu a fost dragoste adevărată, aşa cum vezi în filme. Pentru că nu vrei ca dragostea să treacă pe lângă tine. Sau să trăieşti cu iluzia că iubeşti. Sau cu iluzia că ceea ce simţi nu este iubire adevărată. Sau să ajungi la optzeci de ani şi să îţi dai seama că tu nu ai cunoscut dragostea, că nu eşti unul dintre fericiţii care să o fi simţit.

Aceasta este şi dilema celor patru personaje din Iluzii: Danny, Sandra, Albert şi Margaret. Patru octogenari care, în pragul morţii, îşi iau rămas bun, îşi reevaluează întreaga viaţă, inclusiv iubirile lor, reciproce şi nereciproce. Îşi dau veşti şocante, izbucnesc în hohote de plâns, glumesc pe seama problemelor grave, îşi schimbă cu totul percepţiile, se iau sau nu în serios.

Cele patru personaje nu sunt, implicit, şi cei patru actori ai piesei (în distribuţia de la Undercloud: Vlad Zamfirescu, Raluca Aprodu, Diana Cavallioti şi Andi Vasluianu). Pentru că Iluzii suprapune rolul de actor peste cel de povestitor. Este un teatru narativ în care, pur şi simplu, patru tineri se află în faţa publicului, aşezaţi confortabil, zâmbind călduros, cu scopul de a spune o poveste. Despre Danny şi Sandra, despre Albert şi Margaret.

Felul în care actorii povestesc, ca şi când personajele ar fi prieteni apropiaţi, sporeşte căldura şi magia actului de a povesti. Întreruperile din povestit, gesturile pentru a preda ştafeta, felul în care este dozată încărcătura emoţională creează echilibrul delicat al unei comuniuni speciale cu spectatorii.

Se creează astfel o atmosferă intimă şi caldă, conexiunea dintre povestitor şi publicul său specifică ascultării unei poveşti în copilărie. Fiecare actor are reacţii la ceea ce povesteşte celălalt, se completează şi se comentează unul pe altul. Povestea este astfel unitară, chiar dacă cele patru voci sunt foarte diferite. Iar cum arta povestitului urmează firul amintirilor, meandrele vieţii omeneşti, povestea cunoaşte divagaţii (ca episodul în care Danny, profesor universitar, fumează iarbă), iar naratorii nu sunt neapărat şi creditabili (uneori admit ei înşişi că ce au povestit nu a fost adevărat, ci doar o glumă; alteori informaţiile se contrazic).

Îţi dă, cumva, senzaţia, ca spectator, că cei patru actori / povestitori au acces la un univers întreg, din care vor alege o părticică pentru a-l împărtăşi publicului. Şi nu poţi să crezi fiecare nouă informaţie sau fiecare concluzie / revelaţie a personajelor. Pentru că unul dintre personaje vede un OZN. Pentru că este vorba aici doar de o selecţie din viaţa unor oameni, un adevărat trunchiat. Şi tocmai asta dă farmecul piesei: povestea a patru destine, recuperate din uitare prin câteva fragmente ale lor (amintiri de la căsătorie, de la 35 de ani, de la 40...). Ca un puzzle unde intuieşti care ar putea fi imaginea finală, dar nu ai toate piesele. Toată această istorie de cuplu, combinată cu pluralitatea perspectivelor, creează un sentiment puternic al realului. Chiar dacă povestea este şi intenţionat neverosimilă pe alocuri, cu o serie de evenimente parcă prea dramatice şi prea şocante ca să se fi întâmplat toate.

Încă din începutul piesei, ascultând monologul Dianei Cavallioti, am crezut că primesc nişte concluzii despre ce este dragostea care nu vor fi contestate, o pledoarie plină de pasiune despre sentimentul care supravieţuieşte timpului, care ne salvează din hăul egoismului, un discurs despre a fi responsabil de iubirea celuilalt. Pentru ca imediat apoi să ascult un punct de vedere contradictoriu, care îl lipseşte pe primul de fundament, transformându-l în iluzie. De altfel, piesa are un mecanism prin care personajelor li se spulberă certitudinile, realitatea lor confruntându-se cu perspectivele celorlalţi.

De la o discuţie plină de convingeri puternice despre viaţă şi iubire se trece natural la pauza comică, deseori sarcina lui Vlad Zamfirescu, ale cărui intervenţii ludice le aşteptam pe tot parcursul spectacolului. Un moment foarte reuşit este cel în care acesta sintetizează povestea personajelor folosindu-se doar de patru degete de la mână, într-un mic spectacol de... arta animaţiei.

Andi Vasluianu trece cu povestea sa prin multe registre, de la starea de sublim a copilului care este învăluit de magia luminii cenuşii (imaginea de pe afişul piesei) la comicul generat de situaţia în care unul din personaje refuză să îşi accepte sentimentele, văicărindu-se ca un copil mic.

Se nasc pe parcurs şi inside jokes între actori şi spectatori (nici nu mai este nevoie să se repete că Margaret avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, publicul ştie deja foarte bine). Raluca Aprodu, prima care povesteşte despre Margaret, dozează perfect umorul situaţiei, replicile personajelor şi cele are naratorului, folosind un ton aproape neutru care pune excelent în valoare absurdul celor povestite.

Iluzii este un spectacol în care actorii aproape că nu se ridică din locurile lor şi toată acţiunea se petrece în discurs, este povestită. Dar Iluzii este în acelaşi timp un spectacol care îmbină comicul şi absurdul cu meditaţii filosofice despre dragoste, sensul existenţei cuiva, nevoia de unitate şi de stabilitate, în care situaţiile grave sunt prezentate cu duioşie şi umor.

Am plecat de la piesă emoţionată de frumuseţea vieţii cuiva, a unei vieţi ajunsă până la capăt, cu bune şi cu rele, cu decizii inspirate sau nu, un spectacol imperfect şi uman care ajunge să se termine. Este incredibil cu câtă căldură reuşeşte piesa să trateze povestea a patru bătrâni aflaţi în pragul morţii care îşi pierd toate certitudinile. Şi sunt interesante şi întrebările pe care le ridică. Piesa nu răspunde dacă iubirea nereciprocă este şi ea adevărată sau dacă iubirea care se naşte din stabilitate şi convieţuire este superioară. Răspunsurile eventuale vor fi date de spectatori, după ce întrebările vor fi lucrat o vreme în gândurile lor.