Pentru că nu ai fost credincios - Fidelitate la Undercloud, 2014

Un asasin plătit care nu poate ucide o femeie. O soţie condamnată la moarte de bărbatul ei, dar şi de sine însăşi. Un soţ care vrea să se elibereze.

Într-un decor sumar, cele trei personaje din piesa Fidelitate ajung să se descopere unul pe celălalt, discuţiile de suprafaţă lăsând loc rănilor adânci. Piesa teatrului Act, regizată de Dragoş Câmpan, este în secţiunea "concurs" la festivalul Undercloud, 2014, iar cei trei actori din distribuţie sunt Gheorghe Ifrim (Tony, mafiotul), Adelaida Zamfira (Maggie, soţia) şi Florin Busuioc (Jack, soţul).

Piesa se deschide cu scena în care Tony îi reproşează lui Maggie că nu a fost credincioasă. Asasin plătit, Tony are ca sarcină în seara aceasta să o ucidă. Ceea ce urmează este o comedie excelentă care lasă în acelaşi timp să se întrevadă temele grave abordate, făcând treptat tranziţia de la lejeritate la probleme foarte serioase.

Piesa are un umor atât de firesc, care se naşte din cea mai mică reacţie a personajelor, acestea discutând despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi, despre trădare şi fidelitate. Situaţiile absurde în care sunt implicate personajele şi discuţiile în contradictoriu sunt deosebit de savuroase.  De pildă, asasinul este cel agitat, iar victima, persoana cea calmă. Maggie, deşi se află în pragul morţii, ajunge să îl asculte pe Tony şi să îl consilieze în problemele sale. Reacţiile ei, în situaţia-limită în care se află, sunt, de asemenea, neobişnuite şi amuzante. Un personaj absent, dar extrem de comic, este psihologul lui Tony, cu care acesta face puţină terapie prin telefon. 

Gheorghe Ifrim are un rol foarte bun ca mafiotul Tony, tipul dur care are, însă, filosofia sa de viaţă. Părerile sale (asumate sau nu) despre relaţii şi sexualitate se ciocnesc de cele ale lui Maggie, conturându-se o viziune ironică şi ludică a căsniciei, iubirii, răzbunării. Personajul este unul memorabil, cu gesturile şi ticurile lui (criza de nervi după fiecare apel telefonic), cu personalitatea explozivă, cu felul său de a se lua în serios. Ceea ce-i dă profunzime personajului este momentul în care duritatea sa lasă loc vulnerabilităţii. Felul în care Tony a reuşit să-şi păstreze echilibrul, având în vedere ocupaţia sa, dar şi traumele cu care ajunge să se confrunte din nou, este unul imperfect, dar atât de uman.

În rolul Maggie, Adelaida Zamfira are o ironie fină şi foarte acidă, care serveşte ca armă perfectă în raporturile cu cei doi bărbaţi din piesă. Altă armă este cea feminină clasică: senzualitatea. Maggie este femeia casnică, soţia unui afacerist bogat, care îşi doreşte să se simtă utilă, dorită, vie. La începutul piesei, aceasta este aproape impasibilă în faţa morţii, însă lipsa ei de reacţie, calmul ei care pare iniţial bizar, este ulterior explicat spectatorilor. Piesa are şi un anumit mesaj feminist: Maggie trece din ipostaza de victimă, învinsă de situaţie, care nu vede altă ieşire decât moartea, la cea de supravieţuitor. Cu toate că i se spune că nu va fi capabilă să se descurce singură, aceasta ia, totuşi, decizia de a o lua de la capăt. Dacă lunga relaţie cu Jack este una de dependenţă, în raporturile cu Tony ea discută de pe picior de egalitate. Finalul evită happy-end-ul hollywoodian şi optează pentru o soluţie care, în economia piesei, pare mult mai realistă.

Florin Busuioc este perfect credibil în rolul lui Jack, soţul plictisit de cei douăzeci de ani de căsnicie şi măcinat de resentimentele acumulate. Lipsa lui de interes (de vitalitate, am putea spune), oboseala acumulată şi-au găsit o supapă într-o nouă relaţie. În care, în sfârşit, poate să iubească din nou, poate fi îndrăgostit, se poate simţi viu.  Discuţia dintre soţi arată foarte bine felul în care doi oameni ajung să se cunoască atât de intim după o lungă convieţuire: fiecare ştie exact în ce mod să îl enerveze pe celălalt, în ce fel să îl rănească cu maximă precizie. Amintirile ies şi ele la lumină în timpul confruntării dintre cei doi soţi, inclusiv cele frumoase. Acestea evidenţiază schimbările care se petrec la două persoane ce trăiesc împreună o perioadă atât de lungă, privitoare  atât la felul fiecăruia de a fi cât şi la relaţia dintre ei.

Confruntarea scoate la lumină şi modul  în care poţi iubi şi urî pe cineva în acelaşi timp. Maggie îi reproşează lui Jack lipsa de fidelitate, pentru ca acesta să-i vorbească despre mecanisme de supravieţuire. Un moment impresionant este cel în care cei doi soţi recunosc unul faţă de altul faptul că fiecare ştie cum este să te simţi un om de nimic, un om lipsit de valoare.

Piesa pune sub reflector fidelitatea: importanţa de a-i fi credincios celuilalt (sintagmă de multe ori repetată, de diferite personaje). Este explorat felul în care fiecare personaj se confruntă cu respingerea şi înlocuirea sa. Justificările pe care cei trei le găsesc acţiunii de a înşela şi felul în care îşi revin după trădarea comisă de celălalt conturează o radiografie a relaţiilor de cuplu. Cum faci să coexişti douăzeci de ani, trecând peste schimbări (atât cele din oglindă cât şi cele de stil de viaţă) ? Cum poţi avea un mariaj în care să trăieşti mulţumit? În ce fel  poţi evita să nu fii copleşit de resentimentele şi de frustrările provocate de celălalt?

Fidelitate este o piesă pe care merită să o vedeţi pentru modul atât de fluid prin care trece de la comic-absurd la gravitate. Pentru felul în care doi necunoscuţi aplică problemelor celuilalt propria grilă de înţelegere a vieţii (şi vedem astfel cum doi oameni pot avea moduri complet diferite de a percepe acelaşi lucru, generat de experienţele prin fiecare a trecut). Pentru un umor care se naşte ca din senin (uneori din simpla analiză a mâncării bio dintr-un frigider). Ce iese e o alunecare comică, ironică, absurdă pe lângă problemele vieţii, joc care îţi permite să le vezi şi din altă perspectivă şi să le confrunţi.