octombrie 2014
Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
Ce se întâmplă atunci când un cineast are acces într-o sală de judecată în timpul unui proces şi are libertatea de a filma totul din diferite unghiuri? Îţi oferă privilegiul, ţie spectatorului, nu numai de a fi prezent, ci de a înţelege mai bine tensiunile, relaţiile şi povestea oamenilor de acolo, dinăuntrul cazului discutat şi în afara lui, aşa cum se manifestă el ca fenomen social. Tânăra regizoare din Budapesta, Eszter Hajdu, a profitat astfel de un proces îndelungat, desfăşurat în peste 100 de zile, de-a lungul anilor 2011-2013, în care patru cetăţeni de etnie maghiară, cu orientări de extremă dreapta sunt acuzaţi că au organizat mai multe atacuri asupra unor sate cu locuitori de etnie rromă, în urma cărora au rezultat cinci morţi, dintre care un copil de nouă ani şi mai mulţi răniţi.


Cazul a fost mult mediatizat atât de presa locală, cât şi de presa internaţională, Consiliul European şi Curtea Constituţională invocând clauze precum "crime la adresa umanităţii" şi "genocid", iar toate aceste cuvinte pot părea uşor de folosit drept etichete, din exterior, însă această micşorare a distanţei dintre cuvintele care descriu faptele şi făptaşi sau victimele lor e foarte intensă văzută din interior. Până la urmă, filmul (în afara carcasei lui de simplu reportaj al unui proces) nu e despre fenomenul social, ura faţă de o anumită minoritate, chiar dacă se bazează pe acest aspect, ci despre parcursul, procesul, lupta unor oameni de a descoperi, de a mărturisi sau de a ascunde adevărul din spatele unor fapte îngrozitoare. Ce e interesant de urmărit e, pe deoparte, povestea cazului (care devine de fapt povestea filmului) spusă de nenumărate ori de oameni diferiţi, din perspective diferite, ca într-un Rashomon cu proporţii lărgite, dar pe de altă parte e mai interesant să-l urmăreşti pe cel care pune întrebările şi care încearcă să desfacă acest nod gordian. De la un punct încolo, după ce publicul trece de pragul emoţional al faptului că sunt omorâţi oameni (sunt prezente dovezi vizuale de la locurile faptei) şi că rudele lor îndurerate sunt obligate să vorbească despre asta, personajul principal, care absoarbe empatia spectatorului şi care duce povestea mai departe, aproape ca un voice-over, este judecătorul.


El este cel alături de care aflăm toate detaliile legate de inculpaţi, alături de care ne revoltăm şi de a cărui promptitudine şi calm ne lovim atunci când încercam să judecăm înainte de vreme. Paradoxal, în urma procesului, încheiat cu pedeapsa de închisoare pe viaţă pentru trei dintre cei acuzaţi şi pedeapsa de 12 ani de închisoare pentru celălalt, acuzat de complicitate, a fost intentat un alt proces împotriva judecătorului, pentru că nu prezentase anumite documente la timp. Trebuie să recunosc că la un moment dat, în statutul meu de spectator prins de poveste dar şi de ineditul cazului - până la urmă, e vorba de o mişcare neo-nazistă care, manifestată în zilele noastre la orice scară, ar trebui să ne preocupe - m-am întrebat "Bun, dar care e totuşi aportul regizorul la acest film?". Valoarea lui documentară este clară, dar care e valoare lui de film documentar? Răspunsul vine din montajul materialului pe care Eszter Hajdu a reuşit să-l strângă, de la mai multe camere amplasate în sala de judecată, fiecare urmărind reacţiile diferitelor personaje şi părţi implicate în conflict. Aceste reacţii, la care un participant normal nu ar avea acces, pentru că ar ocupa un loc prestabilit în sală, oferă ineditul filmului: privirile dintre acuzaţi şi o rudă a unei victime, atunci când ea este chemată la auditoriu, aflat chiar în faţa bărbaţilor, schimbul de priviri dintre avocaţii apărării şi acuzaţi, după terminarea unei pledoarii, reacţiile sălii când un inculpat vorbeşte, reacţiile inculpaţilor când judecătorul face comentarii la adresa celor chemaţi la auditoriu (majoritatea rromi). Toate acestea sunt inestimabile pentru ineditul lor şi raporturile sociale pe care le descriu, dar mai ales pentru faptul că, din felul în care sunt organizate filmic, nu ştirbesc din obiectivitatea discursului, nu duc spre o anumită tabără, nici măcar spre cea a victimelor, ci te fac pe tine, cel din public, să fii cu ochii în patru, să fii atent cum îţi distribui atenţia pentru a afla vinovatul (cumva, ca într-un joc de-a mafia).


Despre film, regizoarea spune că a călătorit în 24 de ţări şi că a fost înfiinţat un program de difuzare a lui în şcoli, în scopuri educative. În final, Judgement in Hungary e un mijloc bun de a atrage atenţia (raise awareness, să-i spunem) asupra unor probleme sociale de amploare, dar e un mijloc şi mai bun de a pune sub lupă psihologii umane, sisteme disfuncţionale şi mai ales, procesul de aflare a adevărului. Tot Eszter Hajdu declară că a ales acest subiect tabu, tocmai pentru că trebuie să discuţi şi să analizezi un astfel de eveniment, pentru a putea rezolva conflictul.

Pentru mai multe detalii, încă mai aveţi timp să ajungeţi la Sibiu.

(N.r.: * unul din acuzaţi are tatuat pe gât acest semn neo-nazist, iar acest lucru este adus ca probă la dosar.)

Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus