Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Lucia di Lammermoor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisoare către Beatrice Rancea după Lucia di Lammermoor (Iaşi)


Răzvan Penescu

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Stimată doamnă Rancea,

Nu ne cunoaştem personal, dar eu vă ştiu de-o viaţă: viaţa mea de spectator de teatru.

Nu vă ştiam numele pe vremea când v-am văzut pentru prima dată, interpretînd dansul fetei înecate din Troienele lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Eram la primele mele spectacole importante şi căutam în caietul-program actorii care mă izbeau cu interpretarea lor şi îi notam în agendă, spre reamintire. Aveam senzaţia că doar astfel îi fixez în prezentul meu de atunci şi îi fac să îmi rămână în memorie. Mă înşelam, şi astăzi, deşi agenda pe care mi-am notat numele descoperit imediat după spectacol s-a rătăcit de mult, dansul-alunecare lent-unduită pe panta din centrul scenei îmi e proaspăt în minte şi în inimă şi, doar gândindu-mă la el, mi se umple pieptul de fluturi.

V-am descoperit apoi o altă faţă, cea de regizoare, în Jocul de-a măcelul de Eugen Ionescu. Îmi amintesc unghiul din care priveam scena de la Bulandra atunci când am văzut spectacolul şi îmi amintesc puternicul impact emoţional pe care l-a avut asupra tânărului care eram în anul 1993. Îl iubeam pe Ionescu, îl citisem cu lăcomie, îl recitisem şi îl mărunţisem în mintea mea, dar nu mi-l imaginasem atât de visceral cât mi-a fost dat să îl văd atunci.

Câţiva ani mai târziu am descoperit că în dumneavoastră mai există încă o faţă, cea de manager de teatru. Am văzut învierea Teatrului din Constanţa şi m-am mirat de puterea pe care o aveţi de a o lua mereu de la capăt, de a vă reinventa, de a lua o instituţie de la un nivel aproape de avarie şi de a-o ridica la un nivel care părea la început improbabil sau chiar imposibil de atins. Mie mi se pare că oamenii care clădesc instituţii sunt cei care, chiar dacă sunt poate mai puţin vizibili decât ar trebui, ţin în viaţă din punct de vedere cultural această ţară, construiesc scheletul pe care se pot sprijini proiecte valoroase care să se lege între ele pentru a da apoi şansa unor proiecte extraordinare. E nevoie de răbdare, e nevoie de gândire pe termen lung, e nevoie de curaj şi de implicare, de rezistenţă fizică şi psihică, dar şi de capacitatea de a inspira o echipă şi de a o muta dintr-o comoditate a rutinei într-o nelinişte a căutării. E nevoie de ceva nebunie şi ceva credinţă în utopie. Pentru că acest fel de oameni sînt rari, îi apreciez enorm pe cei care reuşesc să parcurgă tot acest drum al construirii şi mă înclin în faţa celor pe care le-aţi făcut în trecut şi a celor pe care le faceţi acum, ca directoare la Opera Naţională Română din Iaşi, ridicând această instituţie la un nivel care mă obligă să mă urc în tren din timp în timp, ca să vin să caut şi să găsesc emoţie.

Şi pentru că am pomenit de Opera Naţională Română din Iaşi, ajung la Lucia, cea care m-a făcut să vă scriu.

Recentul spectacol cu Lucia di Lammermoor, montat de Andrei Şerban, a fost unul din cele mai frumoase spectacole la care am luat parte vreodată. E cu adevărat un spectacol, are complexitate, e perfect în multe direcţii, nici un detaliu nu e lăsat în voia întâmplării sau situat sub ştacheta celorlalte, chiar dacă există lucruri care ies clar în evidenţă şi rămân puternice şi la mult timp după vizionare.

Am fost în sală la una dintre repetiţiile cu public, aşa că nu ştiu să vorbesc decât despre una din distribuţii, dar cea pe care am văzut-o eu are o Lucie absolut superbă ca actriţă şi ca plasticitate a chipului şi a corpului şi ca pasiune. O ştiam deja pe Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată din Cassandra, din Troienele montate în 2012, atunci cînd l-aţi invitat pentru prima oară la Opera din Iaşi pe Andrei Şerban; şi acolo ieşea în evidenţă prin aceleaşi calităţi, dar să îi văd chipul transfigurat de nebunia în care i se cufundă personajul de la câţiva metri a fost o experienţă extraordinară, dar şi bântuitoare. Cred că pentru ea şi pentru colegii ei, întâlnirea pe care le-aţi prilejuit-o cu Andrei Şerban a fost un eveniment care le-a schimbat viaţa. Ştiu cum lucrează Andrei Şerban cu actorii, am avut ocazia să asist la câteva repetiţii în felurite teatre, cu felurite echipe de actori, şi chiar să lucrez nemijlocit sub conducerea sa la Academia Itinerantă Andrei Şerban şi cred că după o astfel de întâlnire ţi se schimbă reperele, înţelegi altfel prezenţa ta pe scenă, înţelegi altfel sensul gesturilor pe care le faci. Şi chiar dacă poate nici un alt regizor nu va mai ştii să îi conducă aşa cum a făcut-o Andrei Şerban, deja ştacheta lor interioară s-a mutat probabil mult mai sus şi asta se va vedea în toate rolurile viitoare.


Nu am termen de comparaţie, aşa că nu îmi pot imagina cum ar putea arăta un alt spectacol cu Lucia, dar mă îndoiesc că vreun altul ar putea să mă mişte şi să mă facă să îmi amintesc mai mult decât acesta. Şi mă îndoiesc că cineva poate să facă un spectacol mai frumos şi mai complex decât acesta. Am avut deseori senzaţia că totul vine acolo unde trebuie, că există o mică perfecţiune în fiecare scenă care curgea prin faţa ochilor mei (nici nu ştiu când a trecut timpul, aş mai fi stat încă pe atât fără nici o problemă; şi după ce s-a terminat, am simţit ca aş fi putut să văd din nou întregul spectacol). Nu vreau să povestesc, pentru că nu e de povestit, cuvintele ar aluneca pe suprafaţa celor de pe scenă şi ar transmite prea puţin. E un spectacol care trebuie văzut pentru a fi simţit.

O menţine specială cred că merită scenografia, care e la rândul ei remarcabilă, participă la spectacol, e o importantă fundaţie pentru lumea ce se construieşte în faţa spectatorilor. Cu toate că scenă Operei din Iaşi e destul de micuţă, toate elementele de scenografie sunt inteligent îmbinate şi nu se creează nici o clipă senzaţia de aglomeraţie. Dimpotrivă, totul pare un puzzle complicat de asamblat, dar extraordinar finisat, în care, ca prin magie, fiecare piesă îşi găseşte locul la momentul potrivit. Asta în condiţiile în care există cor, există multe personaje simultan pe scenă, există planuri diferite pe care se petrec fragmente din acţiunea spectacolului. Nu e o surpriză pentru mine, pentru că nu e primul spectacol al lui Andrei Şerban pe care îl văd, dar parcă a fost prima dată când am avut senzaţia că grandoarea poate să fie grandoare şi în spaţii mici, atunci când există o gândire care să ştie să o desfăşoare, folosind toată verticala şi toată orizontala scenei.


Poate singura problemă (pentru cei care stau prea în faţă, în primele rânduri) e titrarea. Chiar dacă titrarea nu e neapărat necesară pentru a înţelege spectacolul, a existat, cel puţin pentru mine, tentaţia să o urmăresc. Spre deosebire de spectacolele de la Teatrul Maghiar din Cluj care aduc titrarea în adâncul scenei, astfel încât să fie uşor de citit, la Operă ecranul pe care ea apare e poziţionat destul de incomod pentru cei din primele rânduri. Poate mutarea lui ceva mai în spate ar fi utilă, dacă există o soluţie tehnică care să o permită.

Pe scurt, m-am simţit părtaş la ceva divin. Chiar dacă nu am talentul necesar pentru a pune în cuvinte tot ce am simţit (şi chiar dacă, aşa cum spuneam deja mai sus, nu simt nevoia de a povesti acţiunea sau diferite momente ale spectacolului), am simţit din plin. Şi mă simt privilegiat că am putut lua parte la minunatele spectacole pe care Andrei Şerban le-a făcut la Iaşi. De aceea vreau să fac o reverenţă în direcţia dumneavoastră, doamnă Beatrice Rancea, pentru că aţi făcut ca Opera din Iaşi să conteze, să devină vizibilă, invitându-l pe Andrei Şerban să monteze. Sper că se va mai întâmpla, pentru a avea motive să bat drumul Iaşiului din nou. Şi spre bucuria ieşenilor care se vor putea bucura de aceste spectacole la ei acasă.

Mulţumesc frumos pentru toată frumuseţea şi toată bucuria dăruite!





 Toate articolele despre Lucia di Lammermoor


0 comentarii

Spacer Spacer