Exact senzaţia asta grea am avut-o când ieşeam de la Waiting for August al regizoarei Teodora Ana Mihai, în a cincea zi de Astra Film. Documentar aparent clasic, cu copii care au rămas acasă singuri în timp ce mama munceşte în străinătate, filmul Teodorei Mihai ni se poate părea un caz vechi, "fumat". Dar, deşi suntem obişnuiţi cu scenariul ăsta la ştiri şi în reviste, totuşi nu ne-am împăcat cu ideea. Poţi vedea pe tema asta câte documentare vrei: de fiecare dată îţi vine să spargi un geam de furie că ţara pe nume România e una care te dă afară. În Waiting for August, povestea are loc într-un apartament din Bacău, unde şapte fraţi, de la foarte mici la adolescenţi, supravieţuiesc singuri, cu banii trimişi periodic de mama care lucrează în Italia. Dorm unii peste alţii, mănâncă cum apucă, se îmbracă, se educă şi se cresc reciproc.
Dintre toţi, Georgiana - 15 ani, deşi nu e cea mai mare - duce tot greul şi e capul familiei. Are un calm, o răbdare şi un reflex de a înghiţi în sec pe care uneori nici la adulţi nu le vezi. De fapt, ea transmite acest comportament esenţialmente matur şi fraţilor, determinându-i prin puterea exemplului să fie materni şi cuminţi. Dramatic este, însă, felul cum camera video a regizoarei surprinde toate acele scene în care zbaterile şi visele de copil ale Georgianei intră în coliziune cu necesitatea ei de a juca rolul părintelui. La fel şi fraţii ei, deşi întorc casa cu susul în jos, ştiu cât de cât măsura lucrurilor, iar aici este, cred, meritul regizoarei de a nu fi intervenit în nici un fel pentru a nu strica graniţa ultra-fină dintre răsfăţ, joacă şi seriozitate.
Poate la fel de interesant ca şi portretul Georgianei sunt ceilalţi copii, care nu compun un personaj colectiv gălăgios şi indefinibil, ci îşi arată firea de la început: unul e plângăcios şi afectuos, altul egoist, unul e leneş şi absent, altul somnoros şi pârâcios. Ca cei şapte pitici. Dar toţi sunt de o drăgălăşenie dezarmantă şi, în curăţenia minţii lor, ei ştiu una şi bună: că de Paşti se dă la televizor filmul ăla cu Iisus, iar de Crăciun, ăla în care unul e împuşcat în cap. Şi-o mai împuşcă şi pe nevastă-sa dup-aia. V-aţi prins, nu? Ceauşescu. E o lume amuzant de curată şi de nepervertită, pentru care noaptea de Înviere, examenele şi mersul la ştrand sunt evenimentele vieţii. Pe toate le surprinde, discret, Teodora Ana Mihai, având totodată ochi şi pentru curtea de blocuri - cadre fixe, tulburătoare cu un imens cartier cenuşiu, cu ferestre vechi şi haine pe sârmă, cu turle de biserică printre blocuri, într-un Bacău impersonal care poate ilustra toată ţara prin griul lui.
Dar asta nu înseamnă că e un film nihilist, care ne vinde ţara prin imagini urâte. Din contră, e un film despre puterea familiei româneşti de a rezista chiar dacă ţara - dacă tot vorbim de context - te desparte. Mama copiilor e mai prezentă decât se pare, chiar dacă îşi vede copiii prin Skype. Îi încurajează, vede jumătatea plină a paharului iar dacă Georgiana ţine casa, mama ţine familia. Ea este, de fapt, nucleul. Deci dacă e ceva de condamnat, atunci hai să arătăm cu degetul către felul în care am permis lucrurilor să se întâmple în România din 1990 încoace.
Îmi aduc aminte cu ocazia asta de un alt documentar, pe care l-am văzut în 2013 la Astra Film: Trei surori, al lui Wang Bing. Mult mai amar şi mai greu de suportat, ca poveste. În ce mă priveşte, mi-e tot mai greu să văd până la capăt astfel de filme. Conţin atâta fragilitate umană încât ai vrea să ajuţi cumva, dar nu ştii cum. Stăm acolo, în scaunele alea de spectatori şi ne uităm, atât. După care mâncăm o îngheţată.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..