Jack s-a născut în cea mai friguroasă zi din lume. Frigul i-a îngheţat inima şi i-a transformat-o în cioburi. Norocul său a fost că a fost părăsit de mamă şi o doctoriţă-vrăjitoare a avut grijă de el, punându-i în piept, pentru a supravieţui, în loc de inimă, un ceas cu cuc. Drept consecinţă, Jack trebuie să respecte pentru toată viaţa trei reguli: să nu atingă limbile ceasului, să îşi păstreze calmul şi, cel mai important, să nu se îndrăgostească. Previzibilitate, previzibilitate, Jack nu o să scape.
Se îndrăgosteşte într-o piaţă publică de o fată, rotiţele din inimă s-au dereglat, arcurile au început să sară, fumul din pieptul să iasă şi moartea să se apropie. Este salvat în ultima clipă de mama sa adoptivă. Jack este singura iubire care o alină pe vrăjitoarea dependentă de lichiorul din lacrimi de bărbat. "Dacă ai probleme cu inima, nu te duce la doctor, ci la un ceasornicar". Timpul trece, tristeţe tânărului se adânceşte, dar dragostea lui nu se potoleşte. Jack află că Acacia, fata cu voce de privighetoare din piaţă, se află în Andaluzia şi pleacă după ea.
Firul narativ continuă fără elemente de basm ieşite din comun, însă imaginea şi coloana sonoră (compusă de cei de la Dyonisos; liderul trupei este Mathias Malzieu, regizorul filmului şi autorul cărţii La mecanique du coeur) transformă filmul într-o călătorie vesel colorată, vesel povestită şi tristă în esenţă. Încă de la început, ne dăm seama că mecanismul inimii este sentinţa la moarte a băiatului (sau metafora transformării inimii de copil în cea de adult). Şi el este conştient de asta, dar efervescenţa primei întâlniri cu iubirea îl determină să înfrunte orice obstacol, cu orice preţ. Jack et la mécanique du coeur este o lecţie romantică (nu în sensul siropos, ci eroic) pe care nu trebuie să o uităm. Acesta este adevăratul câştig al caruselului ăstuia, cu iz de casă a groazei, numit viaţă. Fie şi cu preţul propriei tale vieţi, care oricum trece. Luptă pentru ceea ce iubeşti cu adevărat, că asta nu trece cu o moarte, cu două, ci dăinuie, pentru o eternitate, poate chiar două.
Finalul a emoţionat grozav. Recunosc, este una dintre cele mai originale metode pe care le-am văzut pentru a sugera moartea într-o animaţie. Perspectiva se schimbă, pământul nu se mai învârte, timpul se opreşte, fulgii rămân suspendaţi în cădere, iar cel-ce-moare se suie fericit şi împlinit către locul său de pe lună, de unde o poate veghea pe iubită.
După ce lumina s-a aprins, am aplaudat şi am rămas pe scaun. Eu şi o mare parte a publicului. Apoi am văzut multe perechi de ochi roşii, şerveţele şi zâmbete. Ediţia a 9-a Anim'est continuă. Reanimate yourself.
PS: Filmul mai are o proiecţie sîmbătă, 11 octombrie 2014, la ora 20.30, la Cinema Elvire Popesco, tot în cadrul Anim'est, 2014.