Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit, la Astra Film Festival, 2014


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ceea ce citiţi aici e textul unui om care ar fi vrut să-l scrie mai devreme. E, deja, a patra zi de Astra Film, la Sibiu şi încă n-am scris un rând. Cel puţin nu pe hârtie. În cap, însă, am o mie de fraze, propoziţii şi titluri, multe din ele cu semnul exclamării şi cu un smiley la final. Să te afli la un festival de filme documentare, cum e Astra Film, într-un loc cum e Sibiul, înseamnă să te simţi bine chiar dacă 90% din realităţile pe care le vezi în acele filme sunt gri şi urâte şi apăsătoare. E ca şi când te duci pentru o extracţie de măsea în cel mai frumos cabinet. Iar "cabinetul" e frumos nu doar fiindcă Astra Film s-a mutat, în 2014, în Sibiul istoric, în clădiri de patrimoniu (lăsând în urmă o casă de cultură din beton), ci şi pentru că festivalul oferă timp de calitate. Timp măsurat în 320 de filme, cinci spaţii de proiecţii, şase zile.

E al doilea an în care vin la Astra. Dar nu simt nici o diferenţă între acum şi anul trecut, în 2013, când ajungeam şi eu la cea de-a XX-a ediţie, ratându-le pe celelalte nouăsprezece. Sunt încă nou, am figura aia de om curios. Cert e că, în tot acest timp în care unii dintre noi am avut altceva de făcut, festivalul a dobândit identitate. Adică internaţionalism (scuzaţi termenul) în cel mai conturat sens posibil, atâta timp cât vorbim de festivaluri româneşti de film. Rival i-ar fi doar TIFF-ul, pe care îl depăşeşte nu ca frenezie şi număr de spectatori, ci ca importanţă şi diversitate a competiţiei.

Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit (r. Yonghi Yang, Japan, 2006). Pentru mulţi, Coreea de Nord e cum se vede pe YouTube: cel mai gri, mai înapoiat şi mai izolat colţ din lume. Pentru bătrânul tată al regizoarei Yonghi Yang, însă, ţara dinastiei Kim e raiul pe pământ în comparaţie cu Japonia în care trăieşte. Născut în Coreea, dar refugiat în Japonia după războiul coreean din anii '50, bătrânul e unul dintre zecile de mii de coreeni care au îndurat ura guvernului nipon. Şi care au crezut în propaganda pro-Coreea de Nord, ţară care, pe atunci, era în plin avânt socialist. Ca urmare, 93.000 de coreeni şi-au părăsit casele din Japonia, "întorcându-se" într-o Coree de Nord unde, de fapt, nu fuseseră niciodată. Şi unde, bineînţeles, nu curgea lapte şi miere.


Cu toate că filmul pare centrat pe figura tatălui, pe care fiica îl urmăreşte peste tot cu camera de filmat, în ritm de reality show, întrebându-l despre trecut, despre comunism şi despre familie, Dear Pyongyang este, de fapt, un discurs general şi larg despre adevăr. Aici, eroul central e însuşi Phenianul. Un Phenian privit din Japonia - şi de aceea idilic -, un "acasă" abstract, pe care bătrânul îl iubeşte nu pentru că a fost la viaţa lui mare activist de partid, ci pentru că acolo, la Phenian, se află copiii şi nepoţii lui. Nu o recunoaşte, însă; preferă să ascundă adevărul până la capătul puterilor şi să exclame fraze de devotament orb faţă de "patria mamă". Adevărul e întotdeauna un bun personal, intim, imposibil de împărtăşit.

Dacă intenţia celor de la Astra Film era ca filmul regizoarei Yonghi Yang - cu care a început prima seară - să ne facă să înţelegem că documentarele nu sunt doar cinema şi jurnalism, au gândit bine. Dear Pyongyang e mai mult jurnal de familie, explicit, naturalist, repetitiv, frumos doar prin îmbinarea de imagini de arhivă cu imagini actuale, cu un voice-over lămuritor până la redundanţă, dar (atenţie) pentru care artisticitatea contează mai puţin decât rostirea unor adevăruri evitate de zeci de ani. Yonghi Yang face, deci, un salt periculos prin acest film, cu care, probabil, îşi va împuţina şansele de a-şi vedea rudele aflate, încă, în Coreea de Nord. Îmi vine în minte acum filmul de 19 minute al lui Adelin Petrişor, Coreea de Nord - nimic de invidiat, pe care poate mulţi l-aţi văzut în 2013 la Astra Film şi care e şi pe Internet.


Ei bine, ca să vă faceţi o idee despre cum e cu Dear Pyongyang, scoateţi tot ce e spectaculos din filmul lui Petrişor şi gândiţi-vă că cel mai puternic moment din filmul lui Yang e când un băiat cântă la pian, la lumina lumânărilor, într-un apartament din Phenian. După ce termină de cântat, tatăl lui spune, cu jumătate de gură: "I am happy".

Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre Dear Pyongyang


0 comentarii

Spacer Spacer