Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Intens, apăsător - Afscheid van de Maan / Farewell to the Moon, la Comedy Cluj, 2014


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Bă, există două tipuri de filme: care-mi plac şi care nu-mi plac, nu care-s bune şi proaste". Poate că vi se pare greu de crezut, dar enunţul îi aparţine unui fin intelectual, prieten al meu, care voia ieri să-mi explice în cuvinte puţine şi voit ne-academice de ce nu i-a plăcut Afscheid van de Maan / Farewell to the Moon (film în competiţia de lungmetraje Comedy Cluj, 2014). Şi sunt de acord, chiar dacă formularea lui nu sună livresc - de parcă ar trebui, ca să fie onestă - fiindcă totul ţine, până la urmă, de ceea ce aştepţi de la film, nu de criterii semiotice de receptare. Aşa ceva doar criticii (pretind că) au în vedere.

Nu mă regăsesc în opinia amicului meu despre Afscheid van de Maan / Farewell to the Moon / Rămas bun lunii (r. Dick Tuinder, Olanda, 2014), pentru că mie, de fapt, mi-a plăcut. Dar înţeleg nemulţumirea cuiva care a venit să râdă la un festival de comedie, în raport cu care filmul lui Tuinder e fix invers, adică intens şi apăsător, ca o "nucă în perete". Nucă-nucă, dar bună la gust, aş adăuga, pentru că filmul îţi dă de gândit suficient de mult încât să uiţi că tu, de fapt, voiai să râzi. Îţi dă de gândit prin poveste şi, mai ales, prin tonalitate, care te "urmăreşte" şi după ce s-au aprins toate luminile în sală.

Olanda, 1972. Într-un bloc dintr-un orăşel se mută o nouă familie, mamă şi fiică. Totul pare OK până când Bob, un tip de la acelaşi etaj, îşi înşeală soţia cu noua vecină. Tată a doi copii, având o familie aparent perfectă, Bob lasă totul în spate, fiind fascinat de alura excentrică a vecinei, care, culmea, locuieşte la doar două apartamente distanţă. Paralel cu această destrămare a familiei, Duch, fiul lui Bob, dezvoltă o pasiune secretă pentru Mary, o tânără măcinată de frustrări sexuale, în absenţa soţului ei plecat pe vapor. Piet, fosta soţie a lui Bob, cedează la rândul ei din cauza divorţului şi toate obsesiile de posesivitate conjugală i se amplifică dramatic, ireversibil de acum înainte.


E un declin colectiv, cu consum puternic de alcool, prafuri şi Valium, cu sete de libertate în toate formele ei. De fapt, personajele se autointoxică cu ceea ce îşi închipuie că înseamnă libertatea, într-o societate europeană de la margine de continent, care tocmai intră în deceniul '70 - '80 cu regretul că n-a consumat libertăţile deceniului anterior. Oamenii micului orăşel olandez vor să recupereze timpul pierdut şi să intre şi ei în ritmul vieţii moderne, însă cumva pe fast-forward, căci o fac cu întârziere. Iar în această foame de plăcere, fiecare tânjeşte după celălalt, îşi complică viaţa, destinele devin haotice, asociale şi toţi îşi doresc ceea ce nu pot avea decât cu remuşcări. Vechile norme sunt uitate ca o haină veche iar personajele - de-a dreptul androgine, adică tânărul Duch şi mama Piet - fug de ele însele.

Aproape totul are loc în acelaşi bloc, spaţiu prin excelenţă depersonalizant, unde eşti "departe" de ceilalţi chiar dacă, fizic, eşti la doi paşi. Cea mai potrivită descriere a ambianţei din film ar fi, cred, "solitudine neliniştitoare" iar modul în care regizorul Tuinder o aduce pe ecran ţine mai mult de eseu vizual decât de naraţiune. Montajul oferă o combinaţie de imagini statice şi în slow-motion, de gros-planuri abstracte, de contraste moi între întuneric şi lumină. Aproape fiecare cadru are virtuţi fotografice şi impune exact tonalitatea de ariditate şi goliciune de care are nevoie un asemenea story. Pulsul senzual al imaginii e amplificat de muzică, un fel de pastă sonoră psihedelică, care intensifică obscuritatea şi duce mai departe efectul de percepţie deformată.


Plutirea în derivă a acestei comunităţi de olandezi - care devine exemplară pentru Olanda anilor '70 şi, in extenso, pentru mediul domestic european în secolul XX - beneficiază în film de o alegorie: plutirea în Cosmos a navetei Apollo 17. Era, de fapt, ultima misiune din programul de aterizări pe Lună iar felul în care incertitudinea misiunii se pliază pe incertitudinea vieţii din micile apartamente de bloc e revelator, dar destul de ostentativ. E ca şi când metafora nu se face înţeleasă destul de bine şi, deci, trebuie reluată şi reexprimată. În fine. Filmul rămâne în primul rând un eseu cinematografic, în care calitatea imaginii şi a jocului actoricesc, capabil să păstreze ritm într-un scenariu lipsit de acţiune, este o certitudine. Adică un motiv de a primi recunoaştere cel puţin în festivaluri, cum s-a întâmplat la Comedy Cluj 2014 (premiul pentru cea mai bună actriţă - Elise Schaap, în rolul tinerei Mary).




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2014
 Toate articolele despre Afscheid van de Maan / Farewell to the Moon


0 comentarii

Spacer Spacer