Întreaga chestiune are o dimensiune socială extinsă şi cronicizată; şi un caracter filmic de veritabil Nou Cinema Românesc. Vorbim de un fenomen întâlnit în masă în spaţiul autohton - lipsa de politeţe şi nesimţirea ca mod de trai. Greşeala casieriţelor m-a făcut să plătesc încă o dată pentru cursa pe care o achitasem cu vreo săptămână în avans - a fi prevăzător în ţara asta devine astfel deseori un defect.
Un început festivalier dificil. În gară, amabil, unul dintre reprezentanţii Timishort m-a aşteptat şi m-a dus la cazare. Ajuns dis-de-dimineaţă, am avut timp să bat pe jos centrul oraşului şi am fost plăcut surprins de grandoarea clădirilor care împrejmuiesc o zonă pietonală măricică, în proces de restaurare. Probabil că la anul totul va fi finisat şi mult mai atractiv. Oricum, detaliile imobilelor impozante construite în jurul anului 1900 (unele par făcute în interbelic, cam prin 1920-1930) mi-au ţinut de urât pe tot parcursul unei zile mohorâte. Clădiri falnice (unele proaspăt şi cu gust renovate) m-au condus către deschiderea oficială, ţinută la începutul unei seri în care aveau să se proiecteze un film pe sistem omnibus şi un calup (primul) din Competiţia Internaţională. Petrecerea de după (de la Cuibul d'Arte) a fost puţin încurcată de o ploaie care a creat şiroaie întregi pe pavatele din piaţa Victoriei.
Dar până atunci, la Cinema Timiş, cu o sală relativ plină, s-a dat startul celei de-a şasea ediţii Timishort.
Andreea Dinca, directorul festivalului, şi Cristina Docea, directorul executiv, au vorbit puţin despre juriul celor două competiţii (internaţională şi naţională), precum şi despre Videorama - competiţie de filme experimentale. Au destins atmosfera cu mici glumiţe care să apropie publicul de festival şi de ambianţa relaxată pe care am observat că o propune întregul eveniment. Au oferit multe informaţii binevenite (Sinagoga din Cetate găzduieşte pentru prima oară proiecţii în cadrul Timishort şi astfel e repusă în circuitul cultural al oraşului) şi au fost extrem de succinte, ceea ce este un aspect pozitiv.
Întâi a rulat Love Bus (România, 2014, r. Roxana Andrei, Mihai Mincan, Florin Babei, Constantin Radu Vasile, Andrei Georgescu), un omnibus realizat în cadrul UNATC (cu excepţia filmului regizat de Mihai Mincan). Filmul se înscrie pe linia comediilor romantice şi îşi trage seva din raporturi amoroase plasate într-un Bucureşti-personificat. Sunt cinci scurtmetraje de sine stătătoare, legate doar prin tipul de cinematografie; una comercială, făcută de studenţi proaspăt absolvenţi.
Poveştile, fiind scurte, se bazează pe dialog şi pe câte o întâmplare care declanşează un anumit conflict. Fiecare e mai mult sau mai puţin clară; personajele au o oarecare adâncime - în orice caz, se află la un alt nivel (mai profund) decât cele din Selfie, de pildă - producţie MediaPRO, fără pic de onestitate şi extrem de artificială. În funcţie de cartier, situaţia materială şi, deci, condiţia intelectuală şi financiară a personajelor diferă. E plăcut modul în care au fost create aceste deosebiri; care individualizează fiecare scurtmetraj - ca problematică şi, implicit, situaţie. Mergem de la petreceri cu un puternic parfum adolescentin, ţinute în vreun apartament înghesuit de bloc, unde persoanele sunt destul de ignorante, la discuţii cu tentă filosofico-nihilistă, a unor pre-adulţi poate îmbătrâniţi puţin înainte de vreme. Love Bus e încă un pas spre crearea genului comercial la nivel autohton.
Primul calup al Competiţiei Internaţionale a încheiat întâia seară festivalieră; în juriu îi regăsim pe Antony Hickling - actor, apoi şi regizor; Eduardo Williams - regizor şi câştigătorul premiului Timishort 2013; şi Eva Križková - co-fondator al unei reviste de film şi doctorand în teoria filmului, cu care voi discuta mai pe larg în zilele ce urmează.
Vrag U Gospodici Jones / Diavolul În Domnişoara Jones (Croaţia, 2014, r. Josip Lukić) e un proiect minimalist (home-made-movie, chiar), cu mult dialog, dar puţin neclar la nivel narativ, fiind haotic atât prin naraţiune, cât şi prin personaje şi întâmplarea propriu-zisă. E, după cum aflăm din caietul-program al festivalului, o poveste despre relaţia neobişnuită dintre un bunic (Edo, 65 de ani) şi nepotul său (Bero, 13 ani). Caracteru-i neobişnuit vine din faptul că regizorul prezintă o familie obsedată de sex şi pornografie; pare totul puţin plusat, mai ales că Bero îi arată penisul bunicului la ordinea zilei şi că se uită la VHS-uri cu filme porno şi la reviste cu femei dezbrăcate. Toată afacerea şochează. E un film "făcut cu rudele", aşa cum Lukić a precizat la Q&A-ul de după. Publicul a râs cu gura până la urechi, amuzat fiind de francheţea acestui croat al cărui al doilea scurtmetraj, de pildă, era inspirat din propria existenţă, anume o relaţie masochistă cu fosta iubită. De fapt, toate filmele şi le-a bazat pe propria experienţă. Cu acesta, de exemplu, spune că a fost dat afară de la un festival francez şi că nu a găsit actori dornici să se implice, de aici şi faptul că a recurs la ajutorul mamei şi verişorului lui - care e extrem de natural în faţa camerei.
Los dinosaurios ya no viven aqui / Dinozaurii nu mai trăiesc aici (Spania, 2013, 25', r. Miguel Ángel Pérez Blanco) îi surprinde pe Juan şi Elsa. El conduce, ea doarme, iar pe bancheta din spate stă Blues, câinele lor şi cel care demarează lucrurile, atunci când la un popas dispare. Filmul are un estetic frumos, pe alocuri poetic; montajul coroborat cu muzica, îl încheagă bine. Totuşi, povestea, cu tot ce conţine, am mai văzut-o de nenumărate ori, în variante (mult) mai lăudabile. În orice caz, e un scurtmetraj corect făcut şi care creează o anumită atmosferă grea, prin aspectul tehnic. Blanco a fost prezent la Q&A - inspirată chestiune din partea organizatorilor e că au pus discuţiile cu publicul imediat după fiecare proiecţie (acolo unde regizorii au fost prezenţi), nu la final, când senzaţia provocată de unul sau altul din pelicule s-ar diminua. Film de stare şi de reflecţie.
Brasil (2014, 13', r. Aly Muritiba) a fost poate cel mai dur film al acestui prim calup. Prin alb-negrul folosit creează un fel de atemporalitate - problema pe care o pune e valabilă în orice epocă. E, de fapt, o dublă prolematică, legată foarte ingenios: un frate mare, ofiţer de poliţie în trupele de elită, care îşi întreţine familia, şi unul mai mic, aflat în momentul adolescentin de rebeliune social-familială. Revolte domină străzile, iar cei doi sunt puşi faţă în faţă. E mult simbolism la mijloc, iar deznodământul rămâne în aer, ceea ce e un aspect excelent.
I Wanna be Happy Cha Cha Cha / Vreau să fiu fericită (Marea Britanie, 2013, 15', r. Jonathan Schey) e o comedie de moravuri, puţin absurdă, în care protagonista se comportă asumat-fără-nerv, pentru că existenţa personajului ei e de aşa natură; anostă. Filmul chiar nu se poate mâdri ca ar avea vreo adâncime narativă sau emoţională, dar nici nu are nevoie de aşa ceva, din moment ce conţine umor sec britanic şi îşi propune să delecteze. Numai că micile glumiţe şi întâmplări nu sunt pe cât ar trebui de savuroase.
Aubade (Elveţia, 2014, 5'25'', r. Mauro Carraro) reprezintă singura animaţie a calupului şi are un caracter cu tentă suprarealistă (cel puţin, aşa dă de înţeles scurtul sinopsis din caietul-program: Un soare negru răsare deasupra lacului Leman. Într-o scenă suprarealistă, înotători şi păsări sunt martori la spectacolul apusului, hipnotizaţi de muzica unui violoncelist). De fapt, e mai mult pe tipicul unui videoclip (la final, protagonistul face reverenţe, chiar dacă reprezentaţia lui şi, deci, a creatorului-cineast al lui nu ar prea permite acest gest care implică admiraţia publicului - aici nefiind cazul). Dacă regizorul Carraro reuşeşte ceva, e să inducă o stare de iritare. Totul se transformă într-o pastişă fără sens.
Cigano / Ţigan (Portugalia, 2013, 18'20", r. David Bonneville) lucrează în jurul unui clişeu, dar o face bine. Creează tensiune şi aşteptări, iar între timp creionează portretul robot a două lumi atât de diferite, care acţionează după cum au fost fiecare educate şi cultivate. Vorbim despre ţigani şi burghezi. Ciudată şi incompatibilă alăturare, care creează contrast, contradicţie şi înclin să cred că vorbim despre cel mai bun scurtmetraj al acestui prim calup. Povestea e simpl(ist)ă, dar prinde: Sebastian este un tânăr bogat. Atunci când face o pană, e cumva forţat să accepte ajutorul unui ţigan care se întâmplă să se afle prin zonă şi apoi îl pune să-l ducă pe acesta acasă. David Bonneville (prezent la Q&A) distruge la început preconcepţia, ca pe urmă nu numai să o readucă în faţă, ci să o exagereze. Apoi, din neant, răstoarnă încă o dată totul, într-un proiect a cărui naturaleţe persistă. Actorii sunt bine aleşi, iar Bonneville a ţinut să se laude singur pentru casting într-un mod amuzant, deloc arogant. Cineastul portughez are un demers ironic-subtil, lasând finalul deschis. La discuţia de după proiecţie, a vorbit despre faptul că publicul român a râs mai mult decât se aştepta, pentru că poate înţelege cultura rromă mai bine decât un auditoriu dintr-o altă ţară. Se prea poate să aibă dreptate!