Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Ziua a treia


Ion Indolean

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A treia zi de Timishort (sâmbătă, 4 octombrie 2014), a început cu proiecţia calupului Festival Visit: Short Matters!, dedicat tinerilor regizori europeni ale căror filme au apărut la cel puţin un mare festival internaţional; e o iniţiativă organizată în parteneriat cu Academia Europeană de Film.

La lampe au beurre de yak / Lampa tibetană (Franţa/China, 2013, 15', r. Hu Wei) profită de fizionomiile neobişnuite ale unor tibetani; e, deci, un subiect care poate prinde mai bine aici, în Europa, prin prisma ineditului care în rândul publicului asiatic nu ar exista. E prea static şi are caracter de experiment. Vorbeşte despre manipulare - la modul general (audio, vizuală, ideologică etc.); iar totul devine trist când ne dăm seama că cei care pozează au pe fundal imagini cu locuri unde nu numai că nu au fost sau nu vor fi vreodată, ci nici nu par să fi auzit de ele. Ajung să fie nişte marionete folosite în necunoştinţă de cauză.

Skok / Sari (Bulgaria, 2012, 30', r. Petar Valchanov & Kristina Grozeva) are o estetică de Nou Val incipient, cu resurse nu numai că minime, ci poate inexistente. Nu ştiu cât mai prind astfel de filme, în prezent, când ochiul auditoriului a trecut spre următorul nivel al aşteptării. Umorul negru e abundent; film trist, pentru noi, vecinii români la fel de săraci, pentru că evidenţiază o stare de fapt adevărată. Pentru popoare mai înstărite, poate fi receptat ca o prarabolă satirică. O bună bucată de timp, suntem conduşi într-o direcţie, care apoi se schimbă; nu e neapărat direcţia greşită, cât e mai mult una modificată de experienţa nouă pe care o cunoaşte. La început, după o presupusă dorinţă de suicid, protagonistul nu vorbeşte aproape deloc. Pare să aibă un vocabular bazat pe interjecţii sau să repete ce au spus alţii - nu are idei proprii, pentru că pare să nu aibă ce spune; e un rudimentar animalizat de societate. Combină vin roşu cu ananas, îmbracă hainele vărului bogat al cărui apartament îl întreţine, adoarme pe spate, pe canapea, încălţat, pentru că nu are educaţia să ştie ce înseamnă un comportament adecvat şi o minimă decentă faţă de sine. E, de fapt, marginalul social care nu are curajul să se exprime; apoi, îl vedem tot mai expansiv şi poate chiar cu o uşoară reflexivitate. Întreg filmul devine un absurd studiu de caz, apropiat ca stil de documentarul observaţional, făcut destul de subtil şi cu o oarecare fineţe.

A Story For The Modlins / O poveste pentru familia Modlin (Spania, 2012, 26', r. Sergio Oksman) este un documentar ciudat, dar care merită văzut, despre Elmer Modlin, figurant în arhi-cunsocutul Rosemary's Baby, şi despre familia lui. E ingenios făcut, cu poze şi alte lucruri puse pe o pânză albă, apoi una neagră, peste care pe fundalul sonor naratorul povesteşte viaţa Modlin-ilor. Pe parcurs, persistă întrebarea de ce am fi interesaţi de această poveste, a unor necunoscuţi? Poate pentru că e despre nişte obsedaţi cu valoare îndoielnică, care au trăit întru propria iluzie că ar fi geniali. Cum spuneam şi în alte dăţi, nu orice subiect poate reprezenta centrul unui film. Acesta se află la limită.

Though I Know the River Is Dry / Chiar dacă ştiam că râul a secat (Palestina/Egipt/Qatar, 2013, 19', r. Omar Robert Hamilton) vorbeşte despre alegerea unui palestinian între a sta acasă sau a pleca din ţară. Filmul are o naraţiune mult prea firavă şi pare făcut dintr-o serie de scene nelegate. E prea brut, prea nefinisat, dar măcar la nivel vizual are acel tip de limpezime a documentarului. Materialele de arhivă introduse la o frecvenţă constantă vorbesc despre amintirile unui stat aflat într-un conflict continuu. Haoticul acestui proiect e poate voit; un fel de trimitere spre reminiscenţe. Însă nu e neapărat şi corect registrul pe care îl caută.

Zima (Rusia, 2013, 13', r. Cristina Picchi) reprezintă încă un documentar, de data asta despre Siberia, un loc care a născut atâtea legende; de unde scapă cine poate. Există şi contrast, pentru că totul e povestit de un bărbat de culoare (a cărui rasă o bănuim din timbrul vocal specific), pe fundalul unor imagini superbe; cu travlinguri şi panoramări ca la Tarkovski. Chiar aduce puţin a Călăuza la nivel sonor şi imagistic. E un mediu distopic prin definiţie, făcut astfel de natură şi nu de om, cum se întâmplă de obicei.

Secţiunea Focus on Iceland a adus în faţa audioriului un bloc de patru scurmetraje; poveşti sociale, ancorate în lumea islandeză. Adică, pe care le simţim că sunt de acolo. Revolution Reykjavik (2011, 19', r. Ísold Uggadóttir), Herd in Iceland / Herghelie în Islanda (2013, 29', r. Lindsay Blatt), You Have to Look Good (2013, r. Alma Ómarsdóttir) şi Holding Hands for 74 Years (2013, 16', r. Sigridur Thora Asgeirsdottir) sunt diferite ca subiect, ca tematică, poate nu atât de mult ca estetică, dar ce le leagă e că discută despre o naţiune rece, care a avut ca oricare alta şi probleme economice (perioada 2008-2011 fiind critică), create de o societate capitalistă (lucru normal până la urmă) bazată pe consum; dar o societate în care tradiţiile sunt menţinute natural. O ţară care pune preţ pe etichetă şi respectă valori care poate că îngrădesc spiritul liber, dar totodată aşează şi aliniază populaţia; care, astfel, se simte în siguranţă, dar nu mai are intimitate. Cel puţin nu tipul de intimitate şi, mai ales, libertate existentă într-o ţară mediteraneană, de pildă, unde persoanele sunt mult mai expansive şi, poate, mai deschise; variaţie caracterologică provenită şi din clima diferită, care decide felul de a fi al unui popor; ordinea socială (cu toate aceste "repercursiuni") este o alegere şi un compromis pe care le-aş face.

În orice caz, valorile care domină micuţa insulă fac din Islanda o comunitate destul de închisă. Totodată, e un spaţiu cu peisaje superbe, cu tradiţii menţinute fără ca măcar cineva să le discute. Asta pentru că toţi le respectă din moment ce reprezintă identitatea unui stat mic, dar conştient şi mulţumit cu ce are şi chiar împăcat cu ce îi lipseşte. După cum vedem, în orice caz, Islanda găzduieşte o societate care actualmente se mişcă în direcţia corectă. A avut problemele ei, va avea întotdeauna o climă aspră şi va găzdui cetăţeni care nu se conformeaza, care nu muncesc, care nu respecta chiar toate regulile - evitând, astfel, întemeierea unei lumi utopice. E o ţară atractivă, pe care cele patru filme o promovează frumos şi diferit; şi, în acelaşi timp, peliculele în cauză îşi promovează propria industrie cinematografică, în proces de dezvoltare.

Spre seară, au rulat ultimele calupuri competiţionale; întâi, filmele din Competiţia Naţională, care a început cu Duminică dimineaţa (2014, 20', r. Bogdan Theodor Olteanu); construit din discuţii cotidiene, în apartamente neluminate (chiar toată lumea stă în semi-întuneric, pe jumătate dezbrăcată?). E exemplul perfect al ideii că atunci când nu ai încredere că poţi duce la capăt narativul nici măcar a unui scurtmetraj, recurgi la spargerea / secţionarea lui; cu poveşti diferite, legate prin tematică şi, evident, prin concept - un termen extrem de uzitat în zilele noastre; uneori fără discernământ. Un film în care sintagma nu-se-întâmplă-nimic se pliază la fix şi e dublată de lipsa de substanţă. Pe ici, pe colo, mai e salvat de actori, dar în ansamblu pare tipul de act cinematografic gratuit şi deprimant, care pare imposibil să găsească susţinere financiară.

Cu Excursie (2014, 19') Adrian Sitaru revine la procedeul tehnic prin care s-a făcut remarcat, anume POV-ul; dar acum este un POV asumat la modul că personajul filmează ce vede, nu e personajul cu ochi-cinematic, cum aveam în Pescuit sportiv. Protagonistul (un băieţel) îşi documentează ziua, cu o cameră furată de la tatăl său. Avem o poveste tristă, despre abuz, spusă, totuşi, destul de jucăuş şi cu umorul pentru care Sitaru s-a făcut remarcat. Toată chestiunea e pe cât de posibilă, pe atât de absurdă, o poveste în care nuanţele sitariene sunt nelipsite.

Trecând la O umbră de nor (2013, 30', r. Radu Jude), ţin să pornesc de la tocmai această sintagmă, ce reprezintă o metaforă extrem de inspirată în economia narativă. La nivel general, fiecare în parte suntem o umbră de nor, un suflet într-o mare gigantică. Tenta şi tema religioasă reprezintă doar un pretext spre o savuroasă comedie de limbaj. Faptul că toţi actorii joacă asumat-extrem-de-serios (cu toate că probabil într-un making-of i-am surprinde râzând cu lacrimi), face pelicula cu atât mai atrăgătoare şi mai ironică. Alexandru Dabija (regizor de teatru şi un adevărat demiurg în această artă, cu siguranţă între primii pe plan naţional) joacă rolul unui preot, ceea ce e în sine cam ironic; dumnealui, din câte am apucat să-l cunosc, e o persoană extrem de tonică, volubilă şi expansivă, nicidecum nu are însuşirile unui cap de biserică, care trebuie să fie calm şi să domine prin cumpătare. Mai mult, faptul că şchioapătează adaugă o dimensiune suplimentară personajului său. Astfel de mici detalii duc la desăvârşirea unui demers cinematografic. Contradicţia pe care Jude o creează constant e impecabilă şi prin aceasta atacă subtil toată ideea de religie, care s-a transformat de mult într-o afacere. Contribuţia unor actori de forţă, cu experienţă, e vizibilă şi ridică până la cer pelicula, ca să facem o analogie cu titlul.

O lume nouă (România-Ungaria-SUA, 2014, 23' 32", r. Toma Peiu & Luiza Pârvu) e foarte intens şi beneficiază de o reconstrucţie veridică a unei epoci (început de secol XX într-o SUA ce deja le promitea eventualilor imigranţi un trai mai bun). De asemenea, e inteligent gândit, chiar şi pentru faptul că posibila lipsă de resurse financiare a dus la alegerea unei poveşti de interior. Cromatica şi decupajul cinematografic sunt ireproşabile, jocul actoricesc e cel puţin acceptabil, cu momente realmente puternice din partea cuplului Olimpia Melinte-Florin Penişoară, iar derularea narativă e nimerit de lină şi menţine suspansul până în ultima secundă; care propune un final deschis şi o posibilă viitoare extindere spre lungmetraj. Cei doi regizori dovedesc pricepere în crearea unui cadru de epocă şi pot merge către mărirea duratei în acest sens şi ca spaţiu-timp.

Competiţia Internaţională IV a propus, printre multe eşecuri, câteva titluri excelente.

Noah (Canada, 2013, 17', r. Patrick Cederberg, Walter Woodman) e cu siguranţă cel mai interactiv film prezent în festival. Discută despre o practică foarte actuală: navigatul pe internet şi disimularea pe care o poţi face când eşti apărat de monitor. E mai mult decât posibil ca mulţi să ne regăsim în acest film; poate alarmant de mulţi. Am ajuns să trăim o bună parte din timp în mediul virtual şi nu ne deranjează acest fapt, care poate duce uşor spre alienare.

Rabbit (Franţa, 2014, 16', r. Laure de Clermont) e inspirat de Programul Prison Pet Partnership, despre care aflăm din caietul-program al festivalului că este un model pe plan naţional de reabilitare a infractorilor de sex feminin în cadrul sistemului de justiţie penală în statul Washington. Aici, unei deţinute i se promite reducerea pedepsei dacă reuşeşte să îngrijească un iepure. Povestea pare de la început fără adâncime şi dificil de ţinut în mână. Aşa se şi dovedeşte, pe lângă faptul că are aspectul unui început de film: expoziţiune şi puţin de desfăşurare a acţiunii, care lasă în aer întreg proiectul. 

Parking (Bulgaria, 2014, 21' 22", r. Ivaylo Minov) prezintă o zi, aparent obişnuită, din viaţa unei femei normale; e pe ideea de Nou Val (dar mult mai atent la nivel estetic, spre deosebire de Skok), în care lucrurile cotidiene devin subiect cinematografic. Filmul e foarte bine echilibrat, actorii joacă aşa cum trebuie, situaţiile sunt alese inteligent, cât să confere o dinamică moderată. Un proiect bulgăresc, pe tipic pur occidental - civilizat, subtil, firesc. La Q&A-ul de după, Minov a vorbit mai mult despre chestiuni conexe peliculei propriu-zise: prezentarea scurtmetrajelor în festivaluri de profil e cam singura modalitate de a le promova, precum şi unde i-a mai fost proiectată pelicula sau ce planuri de viitor are.

Reizigers in de nacht / Călători în noapte (Olanda, 2013, 10', r. Ena Sendijarevic) prezintă o vânzătoare aflată în tura de noapte la un magazin oarecare. Un bărbat intră şi începe să danseze; ea dă volumul mai tare şi se implică în tot acest circ. Filmul pare mai degrabă un videoclip mediocru, cu final ultra-previzibil şi puţină reclamă la un lanţ de benzinării, fapt care îl decredibilizează şi mai mult.

140 drams (Armenia, 2012, 18', r. Oksana Mirzoyan) spune o poveste cu care e aproape imposibil să nu empatizezi. O poveste despre realitatea cruntă pe care o trăiesc multe comunităţi aflate la limita existenţei. Oameni care au căzut de la situaţia de a-şi număra fiecare ban la cea şi mai rea, de a nu avea cu ce să-şi cumpere o pâine sau, în cazul de faţă, o cutie cu lapte. Oameni care au avut ghinionul să se nască în zone sărace şi ai căror copii nu vor avea şansa unui trai mai bun; care se complac forţat în mizerie.

Rabbitland (Serbia, 2013, 7', r. Nikola Majdak Jr., Ana Nedeljkovic) propune un fel ciudat de animaţie, cu nişte iepuri fără creier făcuţi dintr-un soi de plastilină roz. Tematica aceasta, a societăţii conduse, cretinizate, e clişeul clişeului, dar pelicula în cauză se poate mândri măcar cu o estetică mai neobişnuită; nu neapărat nemaivăzută sau potrivită şi cu siguranţă enervantă. Voice-over-ul e deranjant, la fel şi acest roz ales pentru personajele terorizate de nişte "fete-rele" - nişte păpuşi cu gura mare (la propriu), ce reprezintă un alt element lipsit de imaginaţie. Rateu absolut, care supără prin redundanţă.

Sinagoga din Cetate a găzduit un eveniment cu totul special, care personal mi-a creat o plăcere incomensurabilă. Filmul Drifters (Marea Britanie, 1929, r. John Grierson) a fost susţinut de efecte de sunet produse pe loc de Jason Sighn. O experienţă mai mult decât audiovizuală; pe alocuri psihedelică şi transformată într-o odă a sufletului. Sunetele pe care Sighn le-a produs exclusiv vocal au fost foarte variate şi s-au pliat de minune pe filmul cu aspect documentar, extrem de dinamic, care urmărea pescuitul de hering din marea Nordului. Sighn, un beatbox-er veritabil, a introdus la un moment dat inflexiuni orientale, apoi a trecut prin reggae, până spre freamăte parcă preluate efectiv din natură. În plus, filmul, cu toate că e foarte vechi, are un montaj cum nu se poate mai alert; sunt momente care se apropie de tehnica actuală, cu tranziţii care efectiv taie respiraţia şi filmări subacvatice de efect. De asemenea, pelicula duce cu gândul spre sovietiştii douăzecişti (Sergei Eisenstein, Lev Kuleşov, Dziga Vertov, Vsevolod Pudovkin), care creaseră ce se numeşte montajul intelectual. Tot acest performance a fost, cel puţin pentru mine, punctul artistic cel mai înalt al festivalului.

Moment urmat de cea mai volubilă petrecere a aceste ediţii; fiecare invitat a adus câte o sticlă de băutură din ţara de provenienţă!




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Câştigătorii, Ion Indolean
 Timishort, 2014, ediţia a VI-a. Ziua a doua, Ion Indolean
 Timishort, 2014, ediţia a VI-a - Ziua întâi, Ion Indolean
 Toamna filmelor scurte a început cu sala plina la Timishort, 2014!, Comunicat de presă
 Program Timishort, 2014, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer