Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Maidan

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Epic, unic - Maidan, la Astra Film Festival, 2014


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noi n-am luptat în '89. Nici în martie 1990 la Târgu Mureş sau, câteva luni mai târziu, în Piaţa Universităţii. Nu ştim cum e să sară pe tine trei mineri, cum e gazul ăla care explodează lângă picior şi nici cum e să urli într-o mulţime de 100.000 de oameni. Noi mergem la film şi ne înfigem unghiile în scaun când vedem cum mor unii pe ecran. Ei mor, noi ne uităm.

De pe poziţia asta de confort se vede documentarul lui Sergei Loznitsa, Maidan, care tocmai a luat trofeul Astra Film Fest 2014. Filmat în întregime printre sutele de mii de oameni care au făcut revoluţia de la Kiev (decembrie 2013 - februarie 2014), Maidan vrea să fie - şi veţi vedea că şi este - privirea dinăuntru a acestui mare moment istoric. Un dinăuntru uman, civic, energetic, care reuşeşte să exprime nivelul cel mai de jos, esenţialmente spiritual, al revoluţiei din Ucraina.


Dar contrar aşteptărilor şi contrar până şi sinopsis-ului, care te pregăteşte pentru un documentar cu mult sânge, Maidan nu e un film cu cameramani care aleargă bezmetic prin mulţime, scuturând camera, ca să prindă cele mai dure scene. Cele două ore şi zece minute, cât durează filmul, sunt filmate de pe trepied, din planuri-secvenţă, care sunt tot mai dese şi rapide pe măsură ce revolta se înteţeşte. Poziţia camerei e de observator, nu de participant şi, într-un asemenea context haotic, e practic cea mai detaşată poziţie care putea fi adoptată, documentaristic vorbind. În primă fază ai vrea mai mult şi nu înţelegi de ce nu intră odată camera în focul acţiunii ca să simţi şi tu că eşti acolo, printre bâte şi scuturi. Eu, unul, mă număr printre cei foarte mulţi care au urmărit revoluţia pe YouTube, în timp real şi au văzut zilnic postările celor care se întorceau acasă din stradă. În filmul lui Loznitsa, însă, n-am văzut nici una din scenele de violenţă halucinantă, care au făcut înconjurul lumii: intrarea cu buldozerul în poliţişti; împuşcarea masivă a protestatarilor şi a echipelor medicale de către lunetişti; maltratarea oamenilor de către poliţie la un nivel de barbarie care întrece mineriada noastră din 1990.

Aici este, însă, cheia opţiunii lui Loznitsa, confirmată de titluri mai vechi - vorbim de The Train Stop, Landscape sau Blockade, toate proiectate la Astra Film 2014 şi care sunt remarcabile ca observaţie detaşată a detaliului uman revelator, prin traveling lent şi cadre fixe. Opţiunea regizorului este, şi în Maidan, pentru non-teatralitate şi non-spectacol, sfidând practic imensul zăcământ de dramatism şi şoc al revoluţiei. Loznitsa nu vrea să oripileze; preferă, în schimb, să privim minute în şir, de la distanţă, o scenă de asalt, în care fumul şi pietrele întunecă imaginea până ce nu se mai vede nimic. Te pătrunzi treptat de "temperatura" scenei pentru că aproape fiecare cadru fix ascunde un simbol în spate şi, dincolo de ceea ce se vede, se construiesc esenţele care exprimă întregul fenomen. Vezi, de pildă, scenele în care un tânăr cântă la cimpoi în timp ce plouă cu fumigene; oameni care încearcă să facă pietre mici din bolovani, ca să poată arunca cu ele; oameni care se îneacă de tuse din cauza gazelor; oameni care dorm în gară; un semafor pentru pietoni, încă funcţional (dintr-ăla cu cronometru), în mijlocul unei mulţimi de scutieri. Şi etc.


Opţiunea este, deci, pentru profunzime, nu pentru şoc visceral. Şi cred că felul cum îşi construieşte Loznitsa discursul vizual este chiar mai epuizant decât două ore de violenţă explicită. Aici e sugestia durerii, prin detalii umane şi, exact ca în cazul înfricoşătorului The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer, e mai greu să suporţi ceea ce îţi imaginezi că e moarte, decât moartea în sine. În plus, regizorul menţine un fond sonor cadenţat şi muzică discretă, care injectează o stare de tensiune greu de suportat pe parcursul a două ore. Imaginea e ritmată de o mulţime de black-outs, care despart episoadele revoluţiei iar scenele de tip intermezzo, în care mulţimea cântă imnul, sunt emoţionante.

Epic, romanesc, Maidan e unul dintre puţinele filme în care cuvintele mari sunt mari. Eroul colectiv este aici însuşi eroul şi poate cuvântul care se aude cel mai des în film este "glorie". Recomand acest film tuturor celor care încă pun preţ pe cuvinte care au devenit clişeu: eroism, speranţă, coeziune.


***
Plecând de la Astra Film 2014, las în spate atmosfera cinefilică de festival sibian, curat, precis în program şi concept. Regret asta.




 Toate articolele despre Maidan
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Filmele de Cannes, 2014 - Maidan, Ada-Maria Ichim
 Maidan, Marele Premiu Astra Film Festival, 2014, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer