Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Briliant, pur şi simplu - Frank, la Comedy Cluj, 2014


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În fiecare festival e la fel: sfânta nimereală. Pot trece nouă zile din zece fără să prinzi măcar un film bun sau, invers, poţi nimeri de la început doar la producţii de mare fineţe, despre care îţi vine să vorbeşti zi şi noapte. În 2014, la Comedy Cluj (care tocmai s-a încheiat, fir-ar să fie), am avut parte de surprize "şi-şi", aşadar raportul entuziasm / dezamăgire a fost echilibrat în ce mă priveşte. N-are sens să enumăr, acum, filmele cu plus şi cu minus, fiindcă aş vrea ca "topul" să rămână personal, dar mă bucur că ultimul titlu bifat, în festival, a fost un titlu bun. Care a confirmat din nou că un festival cu şopârle şi norişori pe afiş conţine mai mult decât... şopârle şi norişori.

Frank (r. Lenny Abrahamson, Marea Britanie - Irlanda, 2014). Jon, un tânăr muzician cu mari speranţe dar cu nici un cântec la activ, se alătură unei trupe de muzică alternativă, care n-are nici un fel de public şi care cântă exclusiv în "bombe". The Soronprfbs e numele ei şi, în spaţiul muzicii experimentale, reprezintă expresia extremă de pop-rock inaccesibil, psihedelic.

Şi, totuşi, în centrul poveştii nu este nici muzica, nici Jon, ci Frank, liderul formaţiei, un fel de guru din care izvorăsc toate energiile trupei şi pe care cei cinci membri îl urmează orbeşte. Dar pe cât e de genial acest Frank, pe atât e de instabil, ascunzând o copilărie încărcată de nevroze. Poartă încontinuu un cap fals şi, ca scuză pentru această deviaţie manifestată încă de la 14 ani, invocă urâţenia feţei umane (în realitate a existat, de fapt, un Frank, cu un cap fals, iar cel care îl purta a fost Chris Sievey, un muzician excentric al anilor '70-'80). Dar, în contact cu Frank, Jon nu se sperie de "cap". E fascinat de fermentul artistic al trupei şi, din devotament faţă de Frank, îşi varsă toate economiile în contul formaţiei. Aşa că cei şase se retrag într-o cabană, unde timp de 11 luni muncesc la un nou album, până când, datorită postărilor lui Jon pe Internet cu compoziţiile noii sale trupe, sunt invitaţi la un festival din SUA.

Acest film e pur şi simplu briliant. O afirm în deplină cunoştinţă de cauză şi în comparaţie cu multe producţii pe story-uri similare, deşi, sincer, nici nu ştiu cu ce să încep ca să vă conving de asta. Aş începe cu actorii (Michael Fassbender în rolul lui Frank, Maggie Gyllenhaal în rolul Clarei), pentru că joacă fenomenal de intens transa prin care artistul trece în secunda în care creează artă. Dar dacă vorbim doar de actori, crucindu-ne de modul în care pun "carne" pe personaje, uităm să discutăm despre umorul filmului, demenţial prin felul în care foloseşte autoironia. Aşa că voi stabili că, totuşi, valoarea majoră a filmului, care generează calitate în toată structura lui, este scenariul, construit pe contraste. Un minut de emoţie şi lirism e urmat întotdeauna de o scenă cu ridicol, cu conflict şi cu furie, care coboară totul în derizoriul cel mai amuzant. E o cascadă de nuanţe şi de energii, cele mai multe dintre ele direcţionate comic, astfel încât să râzi de tristeţea poveştii şi să te întristezi de umorul ei. Montajul e alert, mai cu seamă în scenele de repetiţii şi de combustie artistică iar replicile sunt doar "vârful de aisberg" care articulează un munte subteran de nuanţe. Frank este, de fapt, genul de film care "arde" pe ecran prin personaje, prin mimică şi priviri, e filmul pe care nici o cronică nu-l încape, oricât ar fi de entuziastă. Povestea nu e spusă, ci ţâşnită; detaliile splendide de imagine şi de relaţii între personaje îţi intră sub piele şi rămâi cu ele în minte mult după proiecţie. Sub nici o formă să nu vedeţi acest film altundeva decât la cinema.

Cine a creat această aparentă comedie, acest film despre artă - adică Lenny Abrahamson, regizorul dramaticului şi mult-premiatului What Richard Did (2012) - a înţeles exact ce "culise" sunt în mintea artistului. Frank este, din punctul acesta de vedere, o poveste amară despre tristeţea infinită a afecţiunilor psihice. Un film despre autodistrugere, despre oameni care fug de lume, care se ascund într-un colţ dar care, când pun mâna pe microfon, sunt geniali. Un mare bonus e şi finalul filmului: piesa I Love you All, o baladă bizară şi teribil de tristă. Vă garantez că veţi "păţi" la fel ca mine, adică o veţi fredona încontinuu a doua zi după film.

***
Plecând de la Cluj spre casă, de fapt plecând dintr-un Cluj tot mai amestecat, mai înţepat şi mai elitist, care dacă ar fi femeie cred că i s-ar potrivi cel mai bine ochelarii de soare mari, rotunzi, italieneşti şi atitudinea inabordabilă, mă simt down, cum ar spune americanii. Îmi dau seama că festivalul de film Comedy Cluj este, în mintea multora, doar "încă unul" dintre evenimentele Clujului, care, de multe şi fără identitate ce-s, le astupă pe cele puţine şi bune. Păcat. Sper să n-am dreptate.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2014
 Toate articolele despre Frank


0 comentarii

Spacer Spacer