Ştefan Câlţia - Locuri. ajungem chiar în mijlocul vernisajului şi prima lucrare pe care o văd e un peisaj înzăpezit. de regulă, urăsc mai toate peisajele, dar imaginea asta e din altă lume, cu încă o lume în ea. o insulă suspendată, cu zăpadă şi case albastre, cu zăpadă pe acoperişurile lor, cu zăpadă peste tot. e frig şi frumos şi rece şi alb şi simţi de la bun început că expoziţia asta are alte reguli, peisajele funcţionează după altă gravitaţie şi vrei să vezi tot, cât mai repede. aparatul foto de la gât nu are lentila care trebuie, nu prinde toată lucrarea într-un cadru, aşa că-mi scot telefonul şi întreb din priviri dacă o fi voie.
acum sunt unul dintre oamenii ăia pe care-i detest, cu telefonul îndreptat spre ce li se întâmplă. mă strecor printre mulţimea de oameni şi văd buchete de ierburi uscate, suspendate şi ele. ierburile chiar există, nu sunt doar pictate, dar ajungi să nu mai ştii exact ce anume există şi ce nu; siluete translucide, cu capul în jos, sau privind înainte, cu ierburi pe cap, cu ierburi în mâini, cu ierburi în spate, cu case în spate, cu păsări în spate; copaci atârnând de dealuri din cer, reflexii în sus, prin apa de jos; crengi, grădinari, flori mici, cât mai mici. expoziţia asta pică la ţanc dacă vrei o gură de frumos la etajul doi deasupra săpăturilor de care te-ai săturat din centrul Timişoarei, sau dacă uneori te duci să uiţi de tine cu tălpile goale prin pădure sau dacă atârni şi tu suspendat în coconul tău, când te-ascunzi de oameni.
vase cu levănţică, busuioc, gutuie, măceşe. plantele levitează în apa lor din vază. totul este în aer în sălile astea pline de cer roşu şi noapte neagră, picioare transparente care zboară prin picturi şi pantofi de oameni care păşesc apăsat pe podeaua de muzeu. contrastul e bun, dar e prea multă lume.
începi să te joci de-a ghicitul care-o fi oare Ştefan Câlţia. sigur nu bărbatul care se mişcă repede printre ceilalţi, sigur nici bărbatul care zâmbeşte mult şi nici bărbatul cu degete fine şi perfecte. omul care a pictat atâtea ierburi sigur le-a cules de multe ori, s-a împuns printre spini, are piele zgâriată, sau a avut cândva, iar acum pictează despre cândva. se mişcă probabil încet, ca să se uite la tot ce este-n jur.
te dai bătut, e un joc greu, deşi ai atâtea şi atâtea indicii.
plecăm cu gândul să mai venim, să mai vedem, când nu e multă lume, când poţi fi singur în locurile lui Câlţia, cu care ai vrea să stai la un ceai din ierburi, când e zăpadă afară, ca acolo, pe insula suspendată.