Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ziua în care nu se cumpără nimic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O satiră fină - Ziua în care nu se cumpără nimic la Temps d'Images, 2014


Ion Indolean

noiembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În regia lui Horia Suru şi cu textul norvegianului Kim Atle Hansen tradus (şi doar puţin adaptat realităţii autohtone, pentru că povestea e universal valabilă) de Ilinca Hărnuţ şi Simona Cuciurianu, Ziua în care nu se cumpără nimic aduce în discuţie, pe un fond estetic măreţ şi printr-un comic, preponderent de situaţie, o serie de probleme sociale actuale. Devine o satiră fină, bazată pe un protagonist multiplu absolut grotesc şi gălăgios, pe care îl întâlnim în diferitele sale forme tot mai des pe stradă. Debutează într-un stil ce aduce a distopie (un discurs grav rulat la boxe şi proiectat concomitent pe ecrane), apoi continuă pe mai multe planuri narative diferite, care converg spre un rezultat zguduitor.

Cu toate că acest spectacol a fost descris şi popularizat în spaţiul media ca fiind unul ce orbitează în jurul activităţii unor tineri artişti, cei şapte actori (la care se adaugă restul echipei tehnice, una destul de numeroasă) sunt trecuţi de anii junimii profesionale; au un bagaj concret în spate şi provin dintr-un context bogat - teatraliceşte vorbind. E o precizare care trebuie făcută, fiindcă asocierea unui produs cu termenul tânăr (ce duce aproape automat spre ideea de necopt) propune un anumit tip de receptare premergătoare contactului cu acesta - că e act artistic sau orice altceva. Cred că tinereţea e asociată cu lipsa de experienţă, însuşire care atrage de la sine o înţelegere condusă spre un tratament şi o aşteptare îngăduitoare din partea consumatorului. Chestiuni care, în acest caz, nu se cer, din moment ce spectacolul în sine este executat la cel mai înalt nivel, iar partea tehnică îl susţine cum nu se poate mai potrivit; toţi membrii echipei au deja experienţă acumulată în film, în televiziune şi mai ales în teatrul independent. Experienţă care ar trebui să anuleze plasarea lor în sfera tineretului şi luarea lor în, cât se poate de, serios.

În ordine alfabetică, pe scenă evoluează Simona Cuciurianu, Cristina Găvruş, Ilinca Hărnuţ, Rolando Matsangos, Emil Măndănac, Andrei Morariu şi Olivia Niţă, iar în afara lui Morariu şi Măndănac, toţi actorii au chiar roluri duble, un prim rol principal şi un al doilea secundar, menit să adauge o dimensiune suplimentară la nivel narativ. Actoriceşte, sunt personaje facil de interpretat la un prim stadiu - cel care stabileşte ce fel de om este fiecare. Mai dificil (şi reuşit sau nu în funcţie de apanajul fiecărui actor în parte), este ca, în interiorul tipologiei caracterologice, să fie create straturi adiţionale, care să confere adâncime atât la nivel singular, al personajului, cât şi la nivel general, în contextul poveştii.

Pe tipicul teatrului modern şi conform post-modernismului pe care îl trăim, spectacolul e împresurat de efecte tehnice, extrem de importante în obţinerea atmosferei dorite. În plus, Ziua în care nu se cumpără nimic are un parfum metadiscursiv, chiar dacă mai rezervat decât cel din De vânzare / For Sale, de pildă, al Gianinei Cărbunariu, prezentat tot în cadrul Temps d'Images, 2014 şi în care actorii despart prima de a doua jumătate printr-o secvenţă ce redă micile conflicte şi conlucrarea din timpul repetiţiilor. Secvenţă prezentă nu doar de dragul unei autoreferenţialităţi narcisiace, ci şi pentru că punctează anumite caracteristici ale poveştii şi personajelor care o formează, precum şi ale ideologiei regizoarei.

Revenind la cazul de faţă, regizorul Horia Suru discută cu publicul, prin intermediul actorilor şi cu ajutorul textului, public pe care îl antrenează spre o receptare cât de nemediată cu putinţă şi îl angrenează în implicare - totuşi, una doar mentală (spre deosebire de cea şi fizică din De vânzare) - în desfăşurarea spectacolului. Pentru că totul se derulează într-un singur act, majoritatea modificărilor (de îmbrăcăminte şi decor) se fac pe scenă, în văzul lumii, în ceea ce reprezintă momentele de stabilire a convenţiei metadiscursive. Andreea Veder este live DJ-ul care stabileşte ritmul şi plasează întregul în contemporaneitatea caracterizată de muzică de club şi de un limbaj reductiv şi abrutizat, care şi-a pierdut semnificaţia şi frumuseţea de odinioară. O lume dominată de o generaţie computerizată excesiv. În acord cu aceste elemente, proiecţiile video (ale căror artizani sunt Răzvan Mihalachi şi Lucian Alexe) ne însoţesc pe tot parcursul spectacolului şi produc, o dată în plus, interacţiune. Efectiv, sparg al patrulea zid şi ne privează de confort. Conduc spre o experienţă cu nuanţe cinematografice, aşa cum teatrul independent îşi obişnuieşte consumatorii tot mai des.

Petra (Ilinca Hărnuţ) este o jurnalistă cam tâmpă şi, pentru obţinerea de contrast, cu nefondate aspiraţii înalte. Vrea să atragă atenţia asupra crizei sociale acute provenită dintr-un consumerism absurd şi tot mai adâncit în fibra existenţei noastre. Personajul pe care îl conturează Ilinca Hărnuţ este aşa cum ar trebui să fie: antipatic prin intonaţie şi acţiuni, adânc prin gesturi şi puternic prin prezenţă. Nu poate trece neobservat, se impregnează pe retină. Andrei (Rolando Matsangos) este iubitul ei şi fotograf pentru articolele pe care aceasta le scrie. Pare un filfizon patentat şi ajunge să fie cel mai viu personaj, graţie unei prestaţii actoriceşti care relevă calităţi de comediant.
 
Kati (Cristina Găvruş) şi Irina (Olivia Niţă) sunt surori care nu au aproape nimic în comun. Diferenţa şi totodată conflictul incipient este consolidat şi se dezvoltă mai apoi graţie unor mici răutăţi. Înfăţişarea lor (prima e brunetă cârlionţat, iar a doua e blondă lins) reprezintă un motiv în plus pentru care acest act trebuie privit ca o comedie-satiră ce uzează de clişee pentru a-şi atinge scopul. Kati şi Irina reprezintă tipologia femeilor fandosite, preocupate de propria imagine şi de mărunţişuri. Au idealuri mari, dar un sistem de valori minuscul. Ajung să se complacă într-o artificialitate tristă. Ca prestaţie, Găvruş şi Niţă mi-au părut cele mai la suprafaţă dintre cei şapte. Nu au reuşit să imprime o sumă îndeajuns de complexă la nivelul substratului, ci s-au rezumat la a-şi interpreta personajele într-un mod pe alocuri mecanic, lipsit de riscuri.
 
Toma (Andrei Morariu) şi Petru (Emil Măndănac) lucrează la un azil de bătrâni şi, în ciuda faptului că nu sunt asistenţi (ci doar infirmieri), lipsa de personal îi obligă să se ocupe de tot ce înseamnă îngrijirea celor internaţi. Bătrânii sunt jucaţi de restul de cinci actori, în ceea ce reprezintă al doilea lor rol dinăuntrul piesei. Andrei Morariu îşi păstrează rolul pe tot parcursul narativ, dar nu convinge metoda prin care o face - este însă o problemă la nivel de gândire a scenariului, nu de interpretare, care, cu toate că nu are un caracter remarcabil, este salubră. Pe de altă parte, Emil Măndănac face un rol subtil, de forţă, care este astfel tocmai datorită faptului că nu trebuie să acapareze piesa pentru a se impune. Umple scena numai din prezenţă. Are un singur personaj de jucat, dar e surprins în dublă ipostază, din acest punct de vedere asemănându-se cu Ana (Simona Cuciurianu), care lucrează ca vânzătoare la mall şi care, mai important decât profesia ei, cunoaşte schimbarea umană cea mai radicală. Ambivalenţa pe care le-o descoperim gradual celor doi este într-adevăr neaşteptată. Totuşi, apariţia ei în prim-plan e destul de redusă ca timp, iar urmarea face ca, prin schematizare, să fie privată de forţa şi chiar de subtilitatea (nedeplin exploatată) pe care ar fi putut-o implica un astfel de personaj.
 
Ce leagă totul ajunge să fie exact mall-ul; loc condamnat de dramaturgul Hansen, care este şi activist. Acolo, Kati şi Irina vor susţine un concert, iar situaţia se anunţă a fi explozivă. Petra şi Andrei plănuiesc să detoneze bombe în incinta clădirii, Ana vrea să producă un masacru, exasperată fiind de frustrările acumulate, iar Toma şi Petru, împreună cu bătrânii pe care îi îngrijesc, îşi propun să protesteze împotriva condiţiilor umilitoare în care lucrează. Acţiuni care au pretenţia să reprezinte un statement împotriva celor care (ne) conduc lumea. Povestea e urmărită de ambiţii măreţe, dar naive, ale unor persoane nesemnificative, împreună cu impresia eronată că punerea lor în aplicare ar produce schimbarea. Luăm parte la oglindirea imaginii unei societăţi bazate pe manipulare întru control, care însă reuşeşte în crearea de monştri.
 
*) Spectacolul face parte din repertoriul curent al Teatrului Naţional Bucureşti.



 Toate articolele despre Ziua în care nu se cumpără nimic
 Toate articolele despre 9G la TNB (Noua generaţie de creatori)
 Toate articolele despre Temps d'Images, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Naţional - Sala Mică
Vineri, 24.11.2017 - 20,00


Resurse

 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Premiera 9G la TNB - Ziua în care nu se cumpără nimic de Kim Atle Hansen, regia Horia Suru, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer