Una dintre cele mai frumoase trăiri: să împărtăşeşti cu publicul emoţia de pe scenă

Din orice unghi am privi muzica, ea rămâne extractul de sublim pe care l-a adus omul lumii pe care o locuieşte. Dacă este sau nu de natură divină sau stelară sunt lucruri care nu îi tăgăduiesc în niciun fel modul unic în care îţi cucereşte deodată toate simţurile, nu îi ascund felurile nemijlocite prin care întreaga fiinţă ţi se lasă purtată de un singur impuls, acela de a te preda necondiţionat armoniilor deopotrivă efemere şi reverberante ale alăturării perfecte de sunete. Cel care face muzica, fie că o alcătuieşte din fluxul de inspiraţie care-i străbate mintea, auzul şi degetele, fie că o reconstruieşte şi-o animă din notele aşternute deja pe portative, îşi dăruieşte ei, pentru totdeauna, sufletul, timpul, căile şi dorinţele. Nimic nu rămâne neumblat, nimic nu rămâne netrăit, nimic nu va fi neiubit şi nepetrecut dinăuntrul ei. Pianista Alina Azario este unul dintre aceşti purtători ai muzicii, pentru care a trăi arta şi a trăi în artă sunt felurile desăvârşite de a întoarce lumii harul cu care a fost înzestrată. În luna septembrie 2014, Alina Azario a organizat, în calitate de director artistic, şi a concertat în prima ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică Clasică Clara Haskil.
 
Doina Giurgiu: Ce v-ar plăcea să ştie cititorii despre dumneavoastră, Alina Azario? Cine e Alina Azario?
Alina Azario: Nu îmi doresc neapărat ca cititorii să ştie ceva special despre mine. Mi-aş dori în schimb ca un număr cât mai mare de cititori să îşi deschidă interesul pentru muzica clasică, în general. Am profunda convingere că în societatea de astăzi, în care lucrurile se mişcă atât de rapid, avem nevoie de lucruri de valoare, avem nevoie de repere, iar noi, muzicienii clasici, avem obligaţia să facem să dispară prejudecăţile legate de concertele simfonice. La a două întrebare încerc să găsesc un răspuns, şi sper, de-a lungul anilor, să obţin unul cât mai complet. 
D.G.: Cum arată o zi obişnuită din viaţa Alinei Azario?
A.A.: Zilele obişnuite sunt ca picăturile de apă: similare şi repetitive. Vorbesc evident de zilele în care studiez sau dau ore, nu de cele în care susţin concerte. Pe cât de banale şi monotone sunt primele, pe atât de pline de surprize şi emoţii puternice sunt celelalte. N-aş putea să trăiesc nici fără singurătate, nici fără scenă şi concerte. Practic vorbim de două moduri de viaţă complet opuse, dar pentru mine cele două poluri se completează frumos. Faptul că pot să împărtăşesc emoţia de pe scenă cu sute sau mii de oameni este una dintre cele mai frumoase trăiri pe care le cunosc. 
 
D.G.: Cum arată o zi de Festival Internaţional Clara Haskil?
A.A.: Festivalul m-a transformat puţin, cred. Pe cât a fost pregătirea de intensă, uneori obositoare, pe atât a fost mai mare plăcerea din timpul festivalului. Am încercat să fiu cât mai precaută şi să pregătesc cât mai bine şi în avans fiecare detaliu, ca să fiu cât mai disponibilă pe durata lui. Am avut numeroase surprize plăcute, care uneori m-au copleşit. Am fost uimită de reacţia celor prezenţi, în special a artiştilor, pentru că majoritatea muzicienilor străini au venit pentru prima oară în ţară pentru a concerta. Au adorat în unanimitate Sibiul şi mulţi dintre ei mi-au mărturisit că abia aşteaptă să se întoarcă în România şi să o descopere mai bine. Publicul a fost extrem de călduros, s-a lăsat purtat de programul ambiţios al festivalului şi reacţiile, cel puţin cele care au ajuns la mine, au fost pozitive. Am încercat, la fel ca în vestul Europei, unde accesul publicului larg la cultură este susţinut, să punem la dispoziţie bilete pe toate căile: online, în ţară, dar şi la casa de bilete a Sălii Thalia din Sibiu, şi asta pe o perioadă lungă de timp şi la preţuri foarte accesibile.

Cred că pentru publicul român este o modalitate excelentă şi o bucurie să ia contact cu artiştii care sunt acum apreciaţi pe scenele internaţionale. Exemplul violoncelistului István Várdai, care la o săptămână după festival a fost laureatul importantului concurs internaţional ARD, din München, este în acest sens relevant. În ceea ce mă priveşte, am încercat să jonglez cât mai abil cu ambele roluri: cel de director de festival şi cel de pianistă, şi chiar dacă m-a costat un efort considerabil, rezultatul şi satisfacţia sunt înzecite!
 
D.G.: Ce nu ştiu (şi ar trebui să afle) despre Clara Haskil cei pe a căror listă de preferinţe muzica clasică nu atinge primele cinci locuri?
A.A.: Sunt mulţi chiar şi muzicienii care nu o cunosc. Sper doar ca acest festival să declanşeze pe parcursul timpului un val de recunoaştere a geniului interpretei şi, încetul cu încetul, oamenii să devină mai curioşi, să îi asculte înregistrările şi să îi citească biografia. Consecvenţa şi tenacitatea Clarei Haskil au fost punctele cheie care i-au permis să continue pe drumul sinuos al muzicii, fără să caute gloria şi luminile scenei, ci mereu perfecţiunea şi idealul muzical. În ciuda faptului că era cunoscută demult în rândul muzicienilor şi al melomanilor, a rămas o vreme ignorată de marele public. A devenit renumită de abia la 50 de ani, aproape în ciuda voinţei ei. Igor Markevici spunea despre Clara Haskil că viaţa ei "s-a desfăşurat într-un tempo lent": "Clara nu se grăbea niciodată şi, personal, îi admir psihologia şi înţelepciunea cu care a ştiut să se maturizeze [...] 40 de ani de progrese neîncetate spre o claritate pe care o transmitea fără să pară conştientă". Ceea ce i-aş putea spune unui novice în muzica clasică ar fi că arta şi viaţa Clarei Haskil sunt un exemplu extrem de puternic pentru noi toţi: geniul unei femei dăruite cu un talent imens, care a reuşit, în ciuda vicisitudinilor (bolile de care a suferit, cele două războaie mondiale prin care a trecut, solitudinea ei etc.), să răzbată şi să arate publicului doar sublimul şi frumosul, prin interpretările pe care le oferea. E un exemplu nu numai pentru iubitorii de muzică clasică. Şi poate ar trebui sa amintesc că a trăit într-o epocă în care a fi femeie şi artistă era o alăturare a două condiţii care confereau mult mai puţină vizibilitate decât se întâmplă astăzi. Dar a distilat chintesenţa artei prin prisma vieţii ei tumultoase şi ne-a livrat interpretări absolut divine, pe care numai un om înzestrat cu geniu ni le poate oferi. Dorinţa mea este ca într-o zi copiii din România să audă numele Clarei Haskil la şcoală, măcar la orele de muzică.
D.G.: În fotografia pe care aţi proiectat-o în seara de deschidere a festivalului, Clara Haskil are aerul unei împărtăşiri: a primit un dar şi l-a dăruit mai departe. De ce a ajuns atât de târziu acest dar la noi?
A.A.: Mă bucur nespus că pomeniţi de acest moment din festival. Am căutat îndelung până să găsesc un mod de a-i aduce Clarei Haskil un omagiu într-un mod fin, care să nu fie redundant pentru public, să creeze un element de surpriză în seara de concert şi să rămână în acelaşi timp întipărit în minţile celor prezenţi. În fond am vrut să fac ceva simplu, rafinat, discret, dar emoţionant, aşa cum era personalitatea Clarei. Am primit fotografia proiectată de la fundaţia din Elveţia care îi poartă numele şi am ales să difuzăm o sonată de Scarlatti în Si minor, interpretată, bineînţeles, de artistă. Am aşezat un gramofon pe scenă pentru a crea o legătură între fotografie şi muzică, iar faptul că orchestra condusă de Tiberiu Soare era acolo atunci când a fost difuzată sonata a fost un simbol. Prin acest omagiu adus Clarei mi-am dorit să creez impresia că e încă prezentă în mijlocul nostru şi cântă la pian.
 
D.G.: A adus Sibiul ce aţi aşteptat acestui festival?
A.A.: Absolut. Sprijinul, entuziasmul, fidelitatea şi sinceritatea sibien­ilor m-au copleşit şi sper ca festivalul să se integreze complet, pe parcursul anilor, în viaţa culturală a oraşului. Fără ajutorul sibienilor, al Primăriei Sibiu, acest eveniment n-ar fi fost posibil şi vreau să le mulţumesc din suflet tuturor celor care au participat în mod direct sau indirect la acest proiect, pentru implicarea, încrederea şi susţinerea evenimentului nostru. 
 
D.G.: Am citit într-unul dintre interviurile pe care le-aţi acordat anul acesta că v-ar plăcea să purtaţi o conversaţie cu Beethoven. Ce i-aţi răspunde la întrebarea: ce e muzica pentru tine?
A.A.: Ca să fiu sinceră, mi-aş dori să port discuţii cu mulţi artişti şi muzicieni, dar în acel interviu a trebuit să aleg un singur nume. Dacă ar fi să am acest privilegiu imposibil, n-aş pierde nicio fracţiune de secundă cu răspunsurile mele. Aş profita să pun cât mai multe întrebări, să obţin cât mai multe răspunsuri preţioase!  D.G.: Cum simţiţi pianul atunci când vă aşezaţi degetele pe clape: ca pe o parte dintr-un întreg din care faceţi parte? Ca pe un instrument, ca pe o extensie? Ca pe singura întâlnire posibilă sau ca pe o întâmplare fericită?
A.A.: Este ceva atât de firesc pentru mine încât aş fi tentată să spun că e o extensie a propriei mele persoane. Dar, în fapt, este mult mai mult decât atât. Pianul m-a acompaniat de când aveam şase ani, în momentele cele mai dificile şi în cele mai fericite, şi îmi este confidentul cel mai fidel. Şi aş mai spune că am, ca muzician, avantajul deosebit de a "lucra" pe sentimente şi emoţii. Înţelegerea şi analiza textului muzical îmi permit apropierea şi cunoaşterea, pentru ca mai apoi să pot da frâu liber unei părţi care ţine de inspiraţie, de spontaneitate şi, de ce nu, de improvizaţie, ca să transmit o emoţie cât mai vie şi profundă publicului. Mă simt cu adevărat privilegiată să am această meserie.
 
D.G.: Se transformă muzica în vreun fel sub degetele dumneavoastră sau aţi vrea să o transmiteţi aşa cum aţi primit-o?
A.A.: Muzica este vie, se transformă mereu. Un alt instrument, o altă sală cu o altă acustică, dar şi faptul că muzicianul are mereu alte stări interioare, fac ca muzica să fie tot timpul diferită. Chiar dacă ne-am dori acest lucru, nu putem cânta exact la fel de două ori. Ca să nu mai spun că în timpul concertului publicul are un rol foarte însemnat. 
Lucrul cel mai important pe scenă este să găseşti acea stare de concentrare maximă, de profunzime, în care te laşi ghidat doar de muzică. Orice alt gând care nu are legătură cu muzica este unul parazit. Astfel, aşa cred eu cel puţin, capeţi şansele de a deveni un medium cât mai bun, de a simţi şi a retransmite muzica cu cât mai multă fidelitate şi inspiraţie. Nu trebuie să te pui niciodată, ca artist, în prim-plan. Trebuie să permiţi muzicii care se scurge sub degetele tale să intre în sufletele ascultătorilor cu forţa şi geniul compozitorului interpretat. Tocmai în acest sens exemplul lăsat de Clara Haskil este admirabil, pentru că s-a pus mereu pe sine în serviciul muzicii şi niciodată invers. A întruchipat profilul artistului care este în perpetuă căutare şi care refuză cu orice preţ sentimentul de suficienţă. Nu a căutat niciodată să folosească scena şi publicul pentru a se pune în lumina reflectoarelor, din contră, a încercat să servească muzica şi compozitorii în modul cel mai fidel posibil, devenind transparentă, pentru ca esenţialul, adică muzica, să ajungă la public.
 
D.G.: Aveţi tot timpul o lumină în zâmbetul cu care îi întâmpinaţi pe ceilalţi. De unde vine? Din muzică? Din ce e alcătuit sâmburele de lumină al Alinei Azario?
A.A.: Chiar aşa vi se pare? Nu ştiu, cred că în fond iubesc oamenii şi contactul social. Deopotrivă, respectul joacă în ochii mei un rol primordial. Cu cât mă izolez mai mult când studiez, cu atât apreciez mai mult o discuţie cu prieteni sau cu oameni de calitate. Îmi place să descopăr oameni frumoşi, dar mai ales să văd frumosul din fiecare om. Pentru că fiecare dintre noi avem un diamant rar, care trebuie doar revelat şi pus în valoare. Experienţele acumulate până acum m-au învăţat să am mai multă răbdare, să fiu mai tolerantă cu cei din jur, să judec mai puţin şi, poate, să fac mai multe eforturi pentru a căuta şi a găsi acel ceva care îl face pe fiecare dintre noi să fie unic.

D.G.: Bernard Pivot folosea în emisiunile lui câteva dintre întrebările Chestionarului Proust. V-aş ruga să răspundeţi la două dintre ele. Ce sunet sau zgomot vă face cea mai mare plăcere? Ce sunet sau zgomot vă displace?
A.A.: Sunetele care mă încântă cel mai mult vin din natură: foşnetul pădurii, picăturile de ploaie, cântecul păsărilor, zgomotul valurilor sau al tunetelor în plină furtună îmi umplu sufletul de bucurie şi de emoţie. Mărturisesc că apreciez în mod special liniştea, mai ales cea din vârful muntelui sau din mijlocul mării atunci când motoarele vaporului sunt oprite. Zgomotul pe care nu îl suport este cel al muzicii proaste. Şi aş adăuga şuieratul trenurilor, care nu-mi displace ca sonoritate, dar îmi procură instantaneu o stare apăsătoare, de dezolare.
 
D.G.: Cum vedeţi festivalul şi pe dumneavoastră peste 10 ani?
A.A.: Vreau să văd festivalul făcând parte din evenimentele inconturnabile ale scenei româneşti, în care mulţi artişti români şi străini să vină şi să împărtăşească momente unice prin intermediul muzicii, mai ales al celei de cameră. Sper ca un public cât mai numeros să descopere numele Clarei Haskil, să ştie de calitatea evenimentelor propuse în festival şi, nu în ultimul rând, să aprecieze cât mai mult concertele de muzică de cameră. Îmi doresc să integrez treptat în cadrul lui şi câteva evenimente multiculturale, care să servească muzica şi amintirea Clarei Haskil într-un mod cât mai actual, să atragă un public cât mai larg şi mai ales să-i bucure pe cei prezenţi cu concerte şi evenimente la cel mai înalt nivel artistic. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca festivalul să crească organic în timp şi să aibă o viaţă lungă!