Înrudit cu Deux jours, une nuit, Hermosa juventud este o cercetare asupra tinereţii irosite, nemarcate de standarde şi perspective, a tineretului deziluzionat şi şomer din Spania. Săraci, fără ambiţie şi educaţie, doi tineri îndrăgostiţi decid să îşi păstreze copilul şi ulterior să facă un film porno pentru a-şi soluţiona problemele financiare. Introducere într-o lume precară prezentată sub o formă similară documentarelor, filmul marchează puncte cheie în universul şanjabil al suburbiilor, însă aminteşte de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi de alte filme din Noul Val Românesc - Loverboy, Moartea domnului Lăzărescu, Marţi, după Crăciun, ca soluţie pentru intelectualismul anterior al regizorului Jaime Rosales şi al scenaristului Enric Rufas, dar şi de lubricitatea filmelor realiste europene. Irosite pe tineri, idealismul şi energia se erodează, economia stagnează, iar tragedia se consumă în jocuri video, muzică şi conversaţii sterile pe internet.
Viaţa Nataliei (Ingrid Garcia Johnson) şi a lui Carlos (Carlos Rodriguez) se prezintă comună - locuiesc cu părinţii şi visează imatur la maşini şi case inaccesibile, expunându-şi intimitatea pentru bani în faţa unui regizor libidinos. Panica suprimată acaparează toate deciziile, iar soluţiile se dezintegrează în faţa realităţii inexorabile a incapacităţii şi inutilităţii. Tineresc şi explicit, Hermosa Juventud e încărcat de inserţii tehnologice, telefoane şi mijloace escapiste - Skype, fotografii, What's Up, generate pentru reprezentarea lumii închise a personajelor goale de conţinut şi saturate de complicaţii. Mai mult, filmul pare conectat la realitatea românească, unde generaţiile nini (termenul provine din expresia "ni estudio, ni trabajo" care s-ar traduce prin "nici educaţie, nici muncă") se succed cu entuziasm.
Leviathan
Cu personaje extrase din umorul italian, stilizate şi excedentare, Leviathan vizează tragic defectele inerente civilizaţiei - corupţia, intimidarea, egoismul, dependenţa, trădarea, explorând, în paralel cu justificările naturii umane, în excesul ei nefast, frumuseţea materiei. Un raport se poate stabili cu Kis uykusu / Winter Sleep, însă Leviathan reflectează diferit asupra suferinţei - regizorul Andrei Zvyagintsev se bazează, pentru a construi filmul, pe Cartea lui Iov din Vechiul Testament, însă influenţele sunt strict tematice, limitate de vodka şi consumerismul rus. Când locaţia preia rolul de personaj, oamenii îşi implică opoziţia: alcoolicul Kolia (Alexei Serebryakov) se va lupta cu primarul corupt (Roman Madyanov) pentru pământul său, pentru care îi va cere ajutorul prietenul său din copilărie devenit avocat, Dimitri (Vladimir Vdovinchenkov). Kolia este tatăl adolescentului Roma (Sergei Pokhodaev) şi soţul mai tinerei Lilya (Elena Lyadova), care e a doua sa nevastă.
Pesimismul, tragedia sunt contrabalansate de estetica peisajelor de pe coasta Mării Barents şi de elementele de comedie care afectează scenariul, care a primit şi premiul pentru scenariu la Festivalul de Film de la Cannes - personaje şi situaţii privite ca ironii capătă valenţe subversive. De fapt, sistemul politic, istoria şi societatea, împreună cu biserica, sunt expuse în lumina superficialităţii lor, ca şi conglomerate distructive, leviatane, pentru care regizorul co-scenarist, împreună cu Oleg Negin, străbate distanţa spre represiunea individului. După Elena şi Izgnanie / The Banishment / Exilul (2007), Andrei Zvyagintsev părea descendentul direct al lui Andrei Tarkovski, însă acest cel mai recent şi amplu proiect al regizorului determină o recalculare a direcţiei acestuia, înspre Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia, House of Sand and Fog sau Calvary.
The Rover
Întunecat, atipic, postapocaliptic, murdar şi violent, The Rover este preponderent un show al autodenunţării, al inserţiei empatice într-o suprastructură viscerală, deşertică şi periculoasă pentru care spectatorul se prevede într-un modul novator de supravieţuitor. Actorii din rolurile principale, Guy Pearce şi Robert Pattinson, îşi consolidează în film o relaţie bizară, care, deşi dependentă de atmosfera noir a filmului, transcende peisajele superbe australiene şi coloana sonoră atentă. Nuanţate şi explicite, interpretările excelente ale actorilor derogă funcţiile entertainment-ului în favoarea unei cercetări ample psihologice, unde scenariul dezbate natura umană şi identităţile asumate.
Drama se combină cu westernul şi filmele apocaliptice, atunci când singuraticul Eric porneşte în căutarea maşinii sale, furată de o bandă de hoţi. În călătoria sa îl întâlneşte şi pe Rey, care a fost lăsat în urmă de cei pe care intenţionează să îi găsească, în învălmăşeala unui jaf. Regizorul scenarist David Michod şi scriitorul Joel Edgerton redau într-o manieră originală şi în deriziune universul unde a avut loc un colaps economic care a metamorfozat lumea într-o sălbatică versiune unde stâlpii ajung locuri de crucificare. Parţial peiorativă, această lume e periculoasă, însă conţine amplitudinea şi vicisitudinea umanităţii în confruntarea sa cu celălalt şi cu propria conştiinţă. The Rover se apropie, tematic, de Waterworld, Drive, No Country For Old Men, Animal Kingdom.
O capodoperă Cronenberg - Maps to the Stars
Filmele lui David Cronenberg sunt exclusiviste şi inteligente şi provoacă spectatori avizaţi, capabili să conecteze dialogurile complexe cu excentricitatea personajelor sale aproape artificiale. Aşa se explică distribuţiile regizorului, care abordează actori cu personalităţi prolixe - Julianne Moore, John Cusack, Robert Pattinson, Mia Wasikowska, Olivia Williams. Însă universurile cinematice ale lui David Cronenberg traversează strategia realismului oarecare din blockbuster-ele care au urmărit cariera acestor artişti şi îi plasează într-o dramă psihologică, super-reflectivă, despre voracitatea, verva, cinismul şi absurditatea culiselor de la Hollywood.
Deodată, după Maps to the Stars, Hollywoodul nu mai este o lume strălucitoare, ci un subterfugiu transparent pentru superficialitatea inexorabilă şi decadenţă. Filmul abordează hiperrealitatea unei familii de la Hollywood, de la copilul star cu probleme cu drogurile, limbajul şi consecvenţa (rol jucat de Evan Bird), la diva maniacă ce îmbătrâneşte (Julianne Moore, care a primit premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes pentru acest rol), şoferul de limuzină Jerome (Robert Pattinson, introdus în mod ironic în filmul anterior al lui David Cronenberg, unde juca rolul miliardarului care se plimba cu limuzina) sau serviabila desfigurată, fără încredere în sine (Mia Wasikowska).
Odată cu desfăşurarea filmului, Maps to the Stars devine mai întunecat şi se adânceşte în psihologia alienării, generând o tensiune raţională asupra factualităţilor care nu se supun identităţilor intime - rolurile pe care le joacă personajele, Agatha, Havana sau Dr. Stafford Weiss nu concordă cu situaţia interioară a acestor indivizi, rezultând în nevroze, regrete, vinovăţie, droguri, dependenţe. Pentru un cinema al extremelor, Maps to the Stars implică o atmosferă distinctă, unde metamorfozele, stereotipurile şi contradicţiile sunt abordate cu ironie şi pesimism, cu dialoguri excelente şi personaje standard, pentru care scenaristul Bruce Wagner adoptă o atitudine sfidătoare, freudiană, existenţialistă.
Plemya / The Tribe
Primul film de lungmetraj al regizorului Myroslav Slaboshpytskiy, Plemya / The Tribe / Tribul, are loc într-o şcoală pentru surdo-muţi, iar povestea este spusă exclusiv prin intermediul limbajului semnelor, spectatorii fiind independenţi în captarea ei, pentru că, după cum susţine ambiţiosul regizor Slaboshpytskiy, "pentru dragoste şi ură nu e nevoie de subtitrări". Filmul interpune astfel probleme de comprehensiune, de identitate şi de dinamica grupului sub o formulă inovatoare, simultan exclusivistă şi primară, cu ironia, originalitatea şi sinceritatea unei istorii şocante emoţional, dar cu stranietatea unui film provocator din punct de vedere intelectual.
Alchimia deosebită a filmului o compun momentele de tăcere cu utilizarea limbajului semnelor, reinterpretând valorile iniţiale ale comunicării în cinematografie, care s-a erodat după introducerea cuvântului în 1927, odată cu The Jazz Singer. În timpuri mai apropiate de spectatorii moderni, doar câteva producţii pot fi incluse în categoria utilizării conştiente şi justificate a cuvântului, printre care filmele lui Aki Kaurismaki sau unele creaţii ale fraţilor Dardenne. Însă legătura cu era filmelor tăcute e numai conceptuală, de fapt ritmurile stranii ale filmului sunt fără precedent, detaliile reprezentate practic, sexualitatea şi ambiguitatea formulând o lume într-un schimb de informaţii perpetuu şi congruent.
Tribul spune povestea unui adolescent care se transferă într-o şcoală de surdo-muţi şi este atras de un grup rebel de prieteni, în mod specific de Anna, care se monetizează pentru plăcerile şoferilor de tir. Însă pe măsură ce filmul devine mai întunecat, scenele sexuale explicite mai viscerale, scenariul le transcende, aşa cum capodoperele reuşesc, şi filmul se metamorfozează într-o poveste cutremurătoare de dragoste. Deşi distribuţia este formată din actori surdo-muţi, regizorul nu le construieşte niciodată oportunitatea de a se autodenigra, asigurându-le compoziţii ample, generând personajelor structură şi formă.
Mr. Turner
Filmul Mr. Turner nu solicită argumentele artei acceptabile sau criticii care să o distingă, ci mai degrabă provoacă comprehensiunea aprecierii artei, exemplificând cu o figură estetic repugnantă şi dezechilibrată. Pictorul romantic J.M.W. Turner, întruchipat de Timothy Spall, nu face compromisuri, este excentric, vulnerabil, agitat şi vizionar, un revoluţionar al artei, consumat de pasiune şi lirism. Iar dacă schiţa regizorului Mike Leigh e a Angliei, cu manierismul ei britanic şi câmpiile verzi, transgresia artistică către idealismul creaţiei artistice e natural, la fel ca eforturile pictorului de cerceta o lume sublimă, profundă, a frumuseţii ideale. Chiar dacă teoriile legate de artă redate în film nu sunt coerente şi cuprinzătoare, apariţia umană, simplă şi simultan profetică, a lui Spall, care prin fiecare mormăit generează semnificaţii, explică amplitudinea sarcinii sale.
Insistenţa lui Mike Leigh, care a mai regizat Secrets and Lies, Vera Drake sau Another Year, de a lucra fără scenariu şi a exploata experienţele personale ale actorilor, ca şi rădăcinile lui în teatru, mobilizează în mod particular tematica filmului, generând dramatism şi firesc. Însă, de data aceasta, pe lângă dialogurile ingenioase şi actoria memorabilă, directorul de imagine Dick Pope contribuie la aventura egoistului pictor printr-o serie de locaţii impresionante. În distribuţia filmului britanic apar şi Dorothy Atkinson, Paul Jesson, Marion Bailey, Karl Johnson, Lesley Manville, Ruth Sheen, Amy Dawson, Martin Savage. Excedentar şi decadent, Mr. Turner îşi are originea în mai puţin bonomul Topsy-Turvy, căruia îi preia teatralitatea printr-o formă neotrăvită de circul circului, dar cu gradarea şi psihologia efectelor excelenţei. Legăturile disfuncţionale ale lui Turner, polemica cu mama copiilor săi, pe care n-o va recunoaşte, relaţiile sexuale cu servitoarea sa, cu prostituate şi momentele tandre, precum cele ale întâlnirii lui Turner cu tatăl său, sau dedicarea pentru meserie, prezintă o tălmăcire inedită şi personală a vieţii pictorului J.M.W. Turner.
Femei în Vestul Sălbatic - The Homesman
În 2005, când Tommy Lee Jones regiza neo-westernul brutal şi proeminent The Three Burials of Melquiades Estrada, a introdus o viziune cinematografică amplă, complicată de probleme sociale, personaje interesante şi imagini spectaculoase. Acum, The Homesman, reia aceeaşi categorie, însă într-o perspectivă care ar trebui să complimenteze femeia, dar care potenţează, deşi perceptiv cu un stil itinerar (scenariul trece prin sentimentalism, şocuri puternice şi comedie neagră), caracterul masculin, George Briggs.
Într-o societate patriarhală, unde femeile au nevoie să se protejeze de violenţele oportuniştilor, George Briggs este de acord să pornească o călătorie contraintuitivă, de la vest la est, din Nebraska în Iowa, alături de trei femei nebune şi o femeie necăsătorită. Partea secretă a mitului american este redată arareori excesiv şi cu intensitate, fără idealismul actual şi condescendenţa momentului prezent, ci tinde mai ales spre şocul consimţământului unei asemenea societăţi: George Briggs (Tommy Lee Jones) este un dezertor alcoolic, oamenii înnebunesc din cauza existenţei lor funeste, Mary Bee (Hilary Swank) e o femeie educată şi inteligentă care trăieşte în pustiul câmpiilor din Nebraska, când personajul lui Meryl Streep e întrebat dacă se poate descurca cu cele trei femei nebune, răspunde că "au loc în cameră".
Dacă filmul lui Seth McFarlane, A Million Ways to Die in the West, explorează umoristic viaţa traumatizantă a acelor timpuri din Vestul Sălbatic (al cărui nume îi descrie volatilitatea), The Homesman sondează cu solemnitate căile prin care personajele se adaptează la sărăcie, boală şi moarte. La comparaţia inevitabilă cu filmele lui Clint Eastwood, The Homesman conţine aceiaşi semnificanţi: amerindieni, cai, lupte, însă nu are şi aceleaşi resurse interioare pentru a fi comparat cu acestea. Dacă scopul producţiei e de a redirecţiona consensul general asupra Vestului Sălbatic, The Homesman doar îl fixează într-un film ostentativ pe multitalentatul Tommy Lee Jones, însă nu trece dincolo de disensiunile misogine ale secolului XIX.
Mommy
Iniţial încercări stilistice, filmele tânărului regizor Xavier Dolan, care a împlinit 25 de ani şi e deja la al cincilea film, s-au metamorfozat în filme de artă, volatile si puternice. Prodigiosul copil minune canadian, cum a fost numit de presă, a participat cu cea mai nouă şi mai realizată producţie a sa de până acum, Mommy, aflată în competiţia pentru Palm d'Or la Festivalul de film de la Cannes şi câştigătorul premiului juriului. Între interludii muzicale şi scene remitente, Xavier Dolan creează un spaţiu claustrofobic, susţinut şi de imaginea 1:1, un pătrat în care mama, Diana "Die" Després (Anne Dorval) este obligată să îl aibă în grijă pe băiatul ei cu ADHD (Antoine-Olivier Pilon), care adesea vorbeşte trivial, porneşte incendii, are episoade violente.
Pentru a educa acasă un asemenea copil dezagreabil, care generează şi o gamă specială de situaţii amuzante, mama o va include în viaţa lor pe Kyle (Suzanne Clement), vecina lor, care îşi oferă ajutorul încercând să se repare pe sine: ea nu lucrează, e timidă, traumatizată şi are o problemă de vorbire. Felul particular în care joacă actorii este în favoarea tonului straniu al poveştii - lipsa completă a structurii narative sau gradarea psihologică a temei în detrimentul gradării epice.
Mommy este o sărbătoare vizuală, impregnată de culori bogate şi în tonuri neobişnuite, supuse raţiei aparte a filmului. Iar când regizorul o schimbă brusc, e ca naşterea unui întreg univers. Echilibrul filmului este susţinut în mod exemplar de Xavier Dolan, care succede scene contrastante, momente sensibile, destinse şi încleştări deranjante şi violente. Scenele de tandreţe din această dragoste toxică evidenţiază potenţialul nerealizat al sarcinii dificile, întunecate şi feroce a părinţilor. Caracterele puternice, redate uman, afectuos, în ciuda defectelor implicite (Steve este un nemernic, Die o ratată), par suveniruri ale cinematografiei lui Pedro Almodovar. Xavier Dolan, împreună cu directorul de imagine Andre Turpin explorează posibilităţile cinemaului cu ingenuitate, metamorfozând un scenariu simplu, într-o apariţie sublimă, intimă şi novatoare.
Fineţe psihologică şi dramatism în Deux jours, une nuit
Pentru fraţii Dardenne, belgienii care au scris şi regizat filmul - Jean-Pierre şi Luc, filmul pare să aibă o intrigă, o gradare a evenimentelor şi o incisivitate dramatică, nespecifice creaţiilor lor anterioare, ca Le gamin au vélo, L'enfant sau Rosetta. Tematic, Deux jours, une nuit, explorează acelaşi univers al muncitorilor, filmat într-un stil naturalist, care te integrează automat în poveste, însă de data aceasta cu ajutorul lui Marion Cotillard. Într-unul din cele mai bune roluri al actriţei, într-o apariţie credibilă, Marion Cotillard redă cu fragilitate şi expresivitate rolul unei femei depresive (dependente de Xanax) care trebuie să îşi convingă colegii să renunţe la 1.000 euro pentru a-şi putea păstra slujba.
Introducerea demonstrativă în ficţiunea filmului - cu Sandra încercând să nu plângă, testând astfel insecuritatea clasei de jos şi personalitatea personajului, explică abordarea estetică a fraţilor Dardenne: fără muzică, cu situaţii directe şi violente, într-un ritm care urmăreşte desfăşurarea în timp real şi coerent psihologic. În Deux jours, une nuit, Marion Cotillard joacă alături de Fabrizio Rongione, Pili Groyne, Catherine Salee, Baptiste Sornin, Alain Eloy, Olivier Gourmet, iar filmul durează 95 de minute. Decorul şi locaţia minimaliste le permit regizorilor să redea cu precizie structura mentală a personajelor lor şi să profite astfel de performanţele inedite ale actorilor. Filmul construieşte o analiză remitentă asupra injustiţiei, cu tentaculele ei acaparatoare: instinctul de turmă, manipularea, vina, mila, remuşcarea, corupţia corporaţiilor, empatia, drepturile muncitorilor şi umanitatea. Între replicile alese minuţios, într-o formulă neo-neorealistă, personajele îşi vor căuta motivaţiile şi valorile pentru a vota pentru Sandra sau pentru bani.
Kis uykusu / Winter Sleep
În 2014, juriul Festivalului de Film de la Cannes, prezidat de regizoarea Jane Campion, a ales Winter Sleep pentru cea mai înaltă distincţie, Palme d'Or. Winter Sleep prezintă istoria nuanţată, construită artistic, cu fineţea psihologică a lui Ingmar Bergman, a unui egoist inteligent. Regizorul turc Nuri Bilge Ceylan nu este un străin de Cannes, anterior câştigând alte trofee: în 2002, Distant a primit Marele premiu al juriului, în 2008, pentru Uç maymun / Three Monkeys a primit premiul pentru cel mai bun regizor, iar în 2011, Marele premiu al juriului pentru Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia.
Nuri Bilge Ceylan, susţine că scenariul s-a născut din conversaţiile în contradictoriu cu soţia lui, Ebru Ceylan. În plus, pentru a mări miza reală, în film, un fost actor şi tânăra lui soţie analizează, în spaţiul idilic al Cappadociei, în Turcia, moralitatea, limitele altruismului, dragostea sau responsabilitatea. În dezbaterile rafinate şi justificările personale, Aydin, interpretat de Haluk Bilginer, îşi va reevalua identitatea, relaţia cu soţia şi sistemul de valori. Acţiunea e figurativă, statică, presărată cu multe referinţe culturale, inspirată din filmele lui Ingmar Bergman, unde ideea precedă forma: Winter Sleep pare o variantă personală a lui Scenes from a Marriage.
Pentru scenariu, soţii Ceylan scriau câte o variantă a scenei, apoi discutau pe marginea ei. "Cea mai bună metodă este să ne certăm", spune regizorul Nuri Bilge Ceylan despre tehnica sa de scriere într-un interviu, "iar în această ceartă găsim multe idei". Ca şi în alte filme ale regizorului turc, Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia sau Climates, frumuseţea rudimentară a naturii contribuie în redarea atmosferei, în subtilizarea personajelor şi în gândurile, logica şi sentimentele incluse în experienţa memorabilă a filmului, construite cu mişcări fine ale camerei, cu actori geniali şi dialoguri inteligente. Din distribuţie fac parte: Haluk Bilginer, despre care regizorul susţine că era "singura alegere", datorită abilităţii sale de a juca antagonişti, Melisa Sözen, Demet Akbag, Ayberk Pekcan, Serhat Mustafa Kiliç, Nejat Isler.