Refuz să fac din asta un caz românesc. Ura şi ciuda sunt boli internaţionale, au ca scop abaterea atenţiei de la artă la individ şi se manifestă prin bârfă. Iar bârfa se scuză prin acea veşnică "a, păi îţi zic chestiile astea ca să ştii de cine să te fereşti". De aceea, dragi cititori, aş vrea ca în cronica de mai jos să nu dau nume. Să fie o cronică safe, în care să ne raportam la teatru cât mai tehnic cu putinţă. Umanitate zero, tehnicitate 100%. Dar nu se poate. Numele regizorului va apărea, la fel şi al teatrului, etc. Poate chiar merită să apară, în cazul de mai jos.
"În ce te va găsi moartea, în aceea vei rămânea", spune Cartea. Da, dar dacă e să ţinem cont de spectacolul Szebb az élet halál után / Viaţa-i mai frumoasă după ce mori - al lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul "Tomcsa Sándor", Odorheiu Secuiesc -, lucrurile stau un pic mai neliniştitor decât atât. În lumea "de dincolo", aşa cum e văzută de Măniuţiu, e încontinuu noapte. E un singur copac uriaş, în dreapta scenei, nişte pâlcuri de iarbă din loc în loc, o grămadă de lăzi de bere care închid spaţiul pe toate laturile şi câteva vechituri care umplu scena. Aşadar complet anti-bucolic, e un "dincolo" indefinit, gălăgios, un fel de rai cu "r" mic de unde "întristarea şi suspinarea" n-au fugit. Ba chiar au rămas cu asupra de măsură iar lumea "de după", deşi are accesoriile lumii reale, e doar o umbră a realităţii. Un nimic imens, care seamănă cu viaţa. E ceea ce emană povestea despre moarte din Szebb az élet halál után / Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, în care o mulţime de tineri morţi, trecuţi în lumea cealaltă, îşi povestesc clipa în care şi-au pierdut viaţa.
La început comic şi bizar - adică oscilant între una şi alta -, spectacolul creşte în conţinut pe măsură ce intervin tot mai multe flashback-uri despre împrejurările morţii, devenind disconfortant. Începi să râzi tot mai rar, pe măsură ce se disecă din ce în ce mai intim şi obsesiv amănuntele care au dus la moarte. De fapt, povestindu-şi decesele, personajele se detaşează histrionic şi, paradoxal, retrăiesc cu aceeaşi intensitate minutul "trecerii", poetizând oroarea şi personificând obiectele, armele, rănile, zgomotele. Percepţiile sunt inflamate şi alunecă în hiperbolă suprarealistă, indigestă, apăsătoare, care are de-a face nu cu paradisiacul, ci cu coşmarescul.
Teoretic, o astfel de fabulă întunecată despre viaţă - cu pretenţii de lirism şi umor negru - ar fi putut genera un discurs scenic păstos, greoi. Nu se întâmplă aşa; există suficient contrast între nuanţele de joc (întâi realiste, apoi onirice, poetice, sublime, groteşti, horror) astfel încât ritmul scenic să fie excelent. Se joacă strident, ţipat, voit dizarmonic, dar este o tonalitate uşor de acceptat datorită muzicii splendide, uneori obiectuală, creată live pe scenă. Iar actorii de la Odorheiu, mulţi dintre ei necunoscuţi nici în ţară, nici în Bucureşti, se descurcă impecabil cu încărcătura uriaşă de nelinişte pe care trebuie s-o transmită prin dans, cântec, replică şi tăceri. Un aspect mai puţin plăcut al spectacolului ţine de scenografie (Tudor Lucanu), care pare uneori că încarcă scena. E prea mult din toate, acolo, iar asta se simte mai cu seamă în cele două momente când e proiectată planeta Terra în fundal (părând, mai degrabă, înghesuită cumva printre decoruri). Soluţiile de decor sunt bine alese, desenul scenic e limpede, dar e abuz de obiecte iar jocul actorilor pierde din vizibilitate. Cât despre Măniuţiu, eu unul descopăr din nou cu bucurie un Măniuţiu amuzant, cursiv, intens, revenit în spaţiul naraţiunilor care vor să rămână naraţiuni până la capăt, lucru confirmat şi de Don Quijote, demonstraţie de armonie şi narativitate. De altfel, privind înapoi în timp, Szebb az élet halál után / Viaţa-i mai frumoasă după ce mori cred că îşi are locul cel mai bine între straniul şi veselul Martorii sau mica noastră stabilitate şi excentricul, vegetalul Exact în acelaşi timp. Da, sunt vechi, dar mi-ar plăcea să le revăd.