Nu, FNT nu oferă "spuma" niciunui teatru, că-i românesc, maghiar, german. Oferă, într-un fel, oglinda lui. Da, aşa se face teatru în România, azi. Că place, că nu, că îţi vine să sari în picioare şi să aplauzi, sau că te uiţi la ceas din trei în trei minute, sperând să fie gata, ăsta e nivelul teatrului care se produce azi, la noi. De aceea, iată mai jos un spectacol despre care scriu nu fiindcă e "cel mai etc.", ci pentru că pur şi simplu l-am văzut. Şi care mi-a plăcut, deşi pe bucăţi, dar mi-a plăcut, de ce să n-o recunosc.
De vânzare (r. Gianina Cărbunariu, Teatrul Odeon, Bucureşti). Gianina Cărbunariu e unul dintre oamenii de teatru care se exprimă direct şi care îşi asumă asta. Dacă e vreo temă pe care o are în minte şi vrea s-o exprime prin teatru, o face expus, tezist, la portavoce. De aceea, când am citit titlul spectacolului De vânzare, eram sigur că despre vânzare e vorba. Sau, în orice caz, despre o formă de comerţ, dar în mod explicit de vânzare. Nu m-am înşelat, ba chiar puteam să-mi închipui şi mai mult şi să intuiesc că tema spectacolului este, de fapt, vechea, celebra, atât de auzita expresie "nu ne vindem ţara". Expresie care, de curând, nu mai e un clişeu caraghios, ci o temă de tristă actualitate odată cu abuzurile de la Pungeşti şi Roşia Montană.
Există cinci episoade, dacă bine îmi amintesc, care alcătuiesc spectacolul Gianinei şi fiecare dintre ele este o "bucată" din context, din temă. Povestea începe cu un grup de industriaşi străini, care literalmente dau buzna printre spectatori pentru a-şi prezenta planul de afaceri pentru agricultura României. Şi pentru a ne face să înţelegem, odată pentru totdeauna, că nu-i nimic rău în asta. Dar zâmbetele lor forţate şi tonul vocii, tot mai nervos, le transformă discursul într-unul suspect de pozitiv. E ca o reclamă TV de care te-ai săturat şi care îţi îndeasă produsul pe gât. Apoi vine o scenă în care cealaltă tabără - a agricultorilor români - oferă fix perspectiva opusă, în care ţăranul e luat de prost şi pus pe drumuri până la autodesfiinţare. Urmează un mic intermezzo, în care aceiaşi actori se joacă teatral, sarcastic, de-a corporatiştii, după care începe un fel de reeanctment al episodului "Pungeşti", în care sătenii se iau la harţă cu inginerii, pe motivul instalării unui şantier pe pământul lor.
Nu vreau neapărat să vă povestesc spectacolul şi, deci, n-o să vă spun cum se încheie, dar, aici, împărţirea pe "tablouri" şi ajută, şi încurcă. Ajută pentru că fiecare unghi asupra temei "vânzării" e bine marcat - aici susţinătorii, dincolo contestatarii şi, apoi, ciocnirea dintre ei - şi, în felul ăsta, identitatea părţilor e compactă, credibilă. De unde derivă şi verosimilitatea conflictului dur din episodul gazelor de şist. În plus, în acest mod are valoare acel aşa-zis intermezzo, prin simplul fapt că e separat de restul scenelor şi, deci, poate fi asimilat ca o prismă critică - un fel de "cursă de şoareci" shakespeariană, teatralizată, cu tuşe îngroşate - prin care să fie înţeles totul. Scenele se joacă extrem de aproape de public şi fiecare dialog al personajelor e rupt în monoloage rostite în ochii spectatorului, ca o formă de justificare, de revoltă.
Dar, totodată, segmentarea pe episoade încurcă pentru că, dramaturgic, episoadele nu sunt toate la aceeaşi valoare. Aşa cum primul are forţă doar cât au efect discursurile fals-pozitive, după care devine lung şi repetitiv, tot aşa episodul-nucleu al spectacolului - ciocnirea între săteni şi ingineri - e puternic şi are impact până când încep să fie reluate soluţiile de dinamism, adică până când devine redundant şi obositor. Mie, personal, mi-a plăcut întotdeauna împărţirea rigidă pe segmente a spectacolelor, aşa cum am mai văzut la Gianina Cărbunariu (20/20, Stop the Tempo, etc.). Dar, aici, fragmentarea e uşor scăpată de sub control şi face ca episoadele să pară abstracte, picate din cer. Asta în timp ce intenţia e să pară naturaliste şi să pună "degetul pe rană". Şi sunt de acord cu formula dialogului între personaje ca monoloage adresate direct spectatorului, apropiindu-l fizic de subiect şi justificând caracterul teatrului de intervenţie socială. Dar, aici, e mai multă energie scenică decât nuanţă textuală, mai multă informaţie decât ar trebui şi mai multă prezenţă actoricească decât prezenţă a personajului. E şi motivul pentru care uneori îţi vine să faci un pas în spate; nu fiindcă e incomod ca actorii să joace lângă tine, căci nu despre confort e vorba în teatru. Dar e un exces de apropiere ce depăşeşte graniţele personajelor, în detrimentul mizei foarte bune a asaltării spectatorilor prin poveste agresivă, dureroasă.
În schimb, nota 10+ pentru final. Şi pentru decorul tip "sală de aşteptare" (Andu Dumitrescu), cu scaune care seamănă cu baloţi, sugerând un amestec bizar între aeroport şi hambar, adică între starea de plecare sau aşteptare a unui nou venit, şi cea de cantitate, de depozit. Nu vă spun mai multe, mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri acest spectacol frust, social, necesar. Chestiunile de stilistică sunt, până la urmă, doar chestiuni.