Dacă mergeţi să vedeţi Futatsume no mado / Still the Water (coproducţie Franţa - Japonia - Spania, 2014), care a concurat la Cannes 2014, ţineţi cont că nu e un film simplu. În plus, va trebui să vă deschideţi sufletul pentru o porţie delicată de filosofie şi, în consecinţă, pentru niţică meditaţie. Povestea se învârte în jurul adolescenţilor Kaito şi Kyoko, un El şi o Ea cuminţi, pudici, care descoperă împreună dragostea. Însă micul Kaito e un taciturn trist. Prin muţenia lui, reflectă divorţul părinţilor, din care n-a înţeles nimic, promiscuitatea mamei şi libertinajul bizar al tatălui. De cealaltă parte, tânăra Kyoko are de acceptat o realitate grea: moartea mamei. Dar, spre deosebire de familia introvertitului Kaito, care ar face orice s-o vadă reunită, familia lui Kyoko e ilustrarea universală a bunei înţelegeri, a iubirii care sare orice barieră. De aceea, decesul mamei, privit ca act firesc de trecere în lumea zeilor, este, pentru toţi, prilej de împăcare cu viaţa.
Există mult vânt şi multă apă în filmul lui Naomi Kawase. Povestea e plasată pe ţărmul unei insuliţe, unde natura încă este acel stăpân din care derivă totul printre oameni: echilibru, durere, fericire, frică, revelaţie, pace, senzualitate. În acest sens, pentru a ilustra concret identitatea naturii şi contopirea omului cu ea, filmul abundă de panorame emoţionante cu valuri, cu drumuri şerpuitoare prin vegetaţie luxuriantă, cu adâncuri de ocean, cu trunchiuri de copaci, cu prezenţe umane mistice. Filmul devine, astfel, o expoziţie de metafore pe tema integrării omului în univers, fără ca aceasta să pară o teorie literară din vremuri demult apuse. Din acest motiv, ca reflectare fermă a antitezei între derizoriu şi paradisiac, regizoarea Naomi Kawase face din raportul între cele două familii - a lui Kaito, destrămată de divorţ, deci de acţiune umană şi cea a lui Kyoko, destrămată de boală, deci de acţiunea divinităţii - un raport între profan şi sacru.
Deşi lung, lent, aproape fără pic de acţiune, cu valoare de eseu fotografic, filmul e în primul rând frumos. Exprimă natura prin om şi omul prin natură, iar pentru asta cadrele interioare sunt imediat urmate sau intercalate de priveliştile despre care vorbeam, care sparg derizoriul casnic şi deschid perspectiva înspre profunzime. Cât despre felul de receptare a acestui film dificil, ezoteric, poţi lăsa ceasul deoparte, odată ce începe proiecţia. Filmul nu contează ca durată, ci ca stare, ca filosofie de golire a minţii, ca mesaj simplu despre iubirea fără timp, fără întrebări şi fără complicaţii.
Sunt conştient că Futatsume no mado / Still the Water va avea un număr mic de fani. Dar mă bucur să mă număr printre ei.