În plină perioadă romantică, starea de spleen şi de singurătate neînţeleasă se abate asupra poetului, apăsându-l din ce în ce mult în fiecare zi. Şi atunci, ce e de făcut? Cum îmblânzeşti sufletul tânărului poet? Amour fou, care, după cum îl dă bine de gol titlul, este un film despre nebunia alegerilor în iubire, despre pasiunea pe care o putem mai mult sau mai puţin controla. Dincolo de titlu, descoperim povestea unui tânăr poet, Heinrich von Kleist (Christian Friedel), şi a unei tinere domniţe, deja căsătorită, Henriette (Birte Schnoeink).
Filmul este cât mai pur cu putinţă. Germania de secol XIX, desprinsă parcă din tablourile pictorului olandez Vermeer, reuşeşte să încadreze foarte realist ceea ce ar fi putut fi o adevărată poveste de dragoste. Dar există ceva sau cineva care reuşeşte să ucidă gândul că un poet ar putea fi fericit. Nu este o poveste de dragoste, este mai degrabă o ancoră pe care ţi-o oferă cineva atunci când simte că suferă prea mult şi ar vrea să-l înţelegi. Este ca o boală cu care te trezeşti, fără să ştii de unde a apărut şi cum se poate vindeca. Dar nu este o scăpare. Este mai degrabă un înec subit.
Deşi accentul ar trebui să cadă mai mult pe tânguirile poetului care nu-şi găseşte sufletul care să-l însoţească-n moarte şi mai puţin pe tânăra victimă, în final, firul de aţă de care sunt agăţate sufletele celor doi este în mâna doamnei Henriette. Ea este cea care decide fericirea amândurora. Are curaj să-şi abandoneze soţul iubitor şi pe fiica ei, care îi este aproape ca o reflexie? Este ea fericită sau simte că nu o iubeşte nimeni şi că nu merită să mai trăiască? Şi atunci intervine ceea ce am putea numi destin, de credem în el. Boala. Dacă la început Henriette era sceptică-n ceea ce priveşte hotărârea lui Heinrich de a muri împreună, egoismul o împinge acum într-acolo. Află că are o tumoare la stomac şi aude când doctorul îi spune soţului ei că nu mai are mult de trăit. Aşa că-şi doreşte să moară alături de poet în nefericirea lor, imaginară sau nu.
Spui un lucru şi trăieşti un altul. Niciodată nu ştii de fapt ce simţi cu adevărat. Crezi că eşti îndrăgostit, începi să crezi că poţi să faci pe eroul şi să te sacrifici în numele iubirii, ai sentimentul că eşti iubit, dar în final să te arunci în braţele unui necunoscut care-ţi declară iubirea când de fapt gândul lui stă în cu totul şi cu totul altă parte. Heinrich s-a jucat un pic de-a ala-bala-portocala, a ales pentru că nu a fost ales. A acceptat ca o fiinţă pentru care nu simţea nimic să-i fie devotată. Iar în final, a dovedit că este un amour fou.