Vrem sau nu să credem povestea? Lucrul acesta nu importă într-un mod capital. Serena nu e şablonar-după-placul-majorităţii. Este pe alocuri dezorganizat în accepţiunea cinematografiei de gen, iar reacţiile personajelor sunt de multe ori deplasate şi absurde. Dar nu aşa e însăşi viaţa? pattern-ul atât de folosit în cinema-ul comercial nu e, de fapt, deseori infirmat de realul pe care îl trăim?
Tocmai de aceea, Serena îmi pare onest. Nu are datele necesare să devină un clasic, în mod categoric nu dispune de frenezia-nebună care l-ar duce spre un cult, dar asta nu-i diminuează din bagajul de merite cumulate de-a lungul a aproape două ore lungi, aparent interminabile. Merite ce formează o sumă îndeajuns de reprezentativă încât să valideze demersul regizat de Susanne Bier; care are în propria carieră o mână de filme de aceeaşi factură. Grele, dificil de înţeles, frustrante pentru un public insuficient pregătit pentru a gusta o naraţiune neconvenţională; aspecte posibil-deranjante prin incomoditatea pe care o provoacă. Dar, totodată, aspecte pe care le salut ori de câte ori le observ, pentru că sunt anti-tipar, anti-clişeu. Reprezintă prin însele un statement. Efter brylluppet / After the Wedding (2006) ar putea fi cel mai dur şi valoros act cinematografic al ei şi similitudini cu Serena există. Însă parcă mai mult la nivel mental-subconştient, nu la cel palpabil-concret. Vin din natura cineastei daneze, care confirmă ideea că un regizor creează o primă operă, pe care apoi o reia în forme diverse şi, dacă e să respecte un parcurs evolutiv raţional, le cizelează.
Până acum, am încercat un demers introductiv amplu, fără să discut filmul propriu-zis. Poate că preamărirea e excesivă în raport cu poziţia mea faţă de acesta. Nu m-am entuziasmat în faţa ecranului, dar nici dezamăgit nu am ieşit din sala de cinema. Am încercat să înţeleg demersul Susannei Bier, ca pe unul în care îşi chestionează practicile şi încearcă să rămână loială tipului de cinematografie pe care l-a ales cu mult timp în urmă; se face un sfert de veac, în care a trecut de la Dogma 95 la drame daneze fruste, autentice şi, totuşi, simple, apoi la comedie romantică golită (nu complet, dar parcă prea mult) de substrat; mă refer la Den skaldede frisør / Love Is All You Need (2012). A lucrat, deci, în câteva medii, dar marca personală a încercat să şi-o păstreze. Nu e atât de vizibilă ca la un von Trier, de pildă, dar există şi e în continuare alimentată.
Aici, Jennifer Lawrence şi Bradley Cooper sunt actorii principali. Joacă foarte direct. La fel o fac şi secundarii, care umplu bine cadrul. Îl dinamitează, îl colorează, îl diversifică. Caracterologic, deci, se lucrează minuţios, cu înclinaţie spre detalii. Totul pe fondul unei recreări de calitate (nu foarte adâncă, ci mai degrabă salubră) a interbelicului american; mai exact, perioada marii crize economice. Povestea demarează dens şi extrem de rapid. La început, mizează pe diferenţa de optică dintre nordiştii-rafinaţi şi sudiştii-deloc-cizelaţi, cărora le vine greu să accepte conducerea femeii; Serena, proaspăt măritată cu George Pemberton. Apoi, naraţiunea se ramifică fără să aducă neapărat vreo chestiune anume în prim-plan.
Serena spune o poveste si nimic mai mult. E brut si brutal. Se autocreditează prin ritm, prin atmosferă, prin controlul şi reducerea clişeelor, prin estetica minimalistă; şi prin prezenţa incertitudinii. Protagoniştii dispun de o bipolaritate facilitată de multe gros planuri; de durităţi dese, dar justificate şi filmate veridic; de muzică extradiegetică echilibrată, ce oferă un plus de suspans şi o intensitate naturale, până la urmă. Greşeala de-a avea o coloană sonoră masivă e astfel ocolită, în dauna unei ţinute minimale. Demersul e dinamic, în ciuda unor lungi porţiuni axate pe atmosferă; plasarea în majoritate la marginea unei păduri ar indica un tip de parcurs contemplativ, de comuniune cu natura sau, cel mult, de luptă cu aceasta. Aspecte existente, dar nu solitare (plimbări idilice forestiere, dar şi tăieri de copaci şi vânat de animale sălbatice); sunt dublate de o manipulare abilă a spaţiului. Filmul ajunge să fie, din acest punct de vedere, un exemplu de cum se poate aduce adâncime unei situaţii în care acest fapt ar părea dificil.
Serena pare, la prima vedere, un obiect al plăcerii. Pe parcurs, însă, se transformă într-un soi de psycho-thriller, cu multă tragedie şi lipsit de contemplativitate. Nu surprinde neapărat (cu toate că alege un alt drum decât cel pe care s-ar părea că îl anunţa la început), ci se rezumă la a fi clar şi logic, tocmai pentru ca umbra de mister-incertitudine să fie credibilă.