Comediile bune, ştim, sunt şi greu de realizat. Aşa că o operă nouă din acest gen cinematografic la noi este o curiozitate în plus. Mai ales că titlul cheamă în amintire aventuri ilare din filmele americane (cele două variante la The In-Laws, cea din 1979 şi cea din 2003). Cea de acum pune la bătaie artilerie grea - un studiou mare, scenografie opulentă, o distribuţie atractivă, pe care să stea în echilibru tot filmul.
Şi începutul e promiţător, deschiderea cu un generic animat ingenios, pe muzică străină, o maşină rulând pe şosea, genul de scenă frumoasă, mai ales dacă toţi încep să cânte. Te aşezi mai bine în scaun. Urmează, crezi, o comedie populară, cu gaguri şi replici isteţe şi nu foarte grobiene, gen Naşa, S-a furat mireasa, Minte-mă frumos, vârfurile de box office la noi.
Încet, începi să înţelegi că tot filmul se va derula într-un unic loc, doar mici schimbări dintr-o cameră în alta a vilei cuplului de parveniţi. Adică Luminiţa Gheorghiu ca locomotivă a proiectului, cea care declara cât îşi doreşte să joace o comedie, din nefericire aproape nespeculat talentul celei mai mari actriţe de film de la noi. Soţul ei limitat şi vorbăreţ este Mircea Diaconu, căruia i se dă voie să se desfăşoare (poate şi mai mult decât era cazul).
Te gândeşti devreme, aha, deci s-a luat tiparul de la Meet the Parents (sau, mai degrabă, partea a 2-a, când se cunosc părinţii, Meet the Fockers, cu Robert De Niro). Aşadar, comicul de situaţie trebuie să curgă, bine împănat cu gaguri fizice gen slapstick. Şi aştepţi. Şi urmăreşti. Şi aştepţi.
Foarte tinerii realizatori aflaţi la început de drum probabil s-au distrat la filmări şi au multe de povestit de la making of. Însă scenele în film nu au rezolvare, o încheiere abilă, unele se lungesc nedrept de mult (urmărirea meciului aproape jumătate de film), părând improvizate acolo, direct, pe platou. Glumiţele au plesnetul nechezat al sitcomurilor, toate strict scheci, fără cursivitate. Nu spun că nu se râde - de altfel s-au auzit râsete în jurul meu destul de des - însă mecanismul construcţiei comice e la prima mână, ca şi scenariul la limita rezistenţei.
Scenografia e atât de puternică în cantitate şi mesaj, excesivă, încât acoperă, îneacă personajele şi actorii, la un moment dat contând numai ea. Şi e păcat. Foarte static, filmul încearcă să-şi găsească vigoarea în monologurile comice ale protagoniştilor bărbaţi - Diaconu are sclipirile lui, iar Marian Râlea, într-o partitură liniştită, cuminte, fură de multe ori cadrul. Tatăl băiatului a plonjat în casa inamicului şi nu ştie cum să iasă mai repede de aici. Numai talentul "Magicianului" reuşeşte să aducă rolului şi filmului umanitate şi tandreţe, ochii lui să vorbească mai mult decât turuit de replici hazoase.
Foarte bună stânjeneala provincialilor, surprinsă în gesturi mici, casnice. Însă nu se mizează pe ele până la sfârşit şi nu se constuieşte nimic în jurul lor. Muzica tare şi uneori fără legătură vrea să dinamizeze o poveste cu miezul amar-amar livrată ca o glumiţă. Drama personajului bătut la Revoluţie se diluează, iar virarea aceasta spre altă temă fracturează în două filmul.
Surprinzător, filmul acesta de cuplu nu aparţine tinerilor care se pregătesc de o viaţă împreună, de nuntă şi tot ce mai urmează. Dacă este ceva pentru care v-aş recomanda să aveţi răbdare şi să-l vedeţi este apariţia serioasă, insolită, a lui Gheorghe Ifrim, transformat aici în vecin vânător cu pantaloni scurţi - singura prezenţă amuzantă - şi, deloc în ultimul rând, prezenţa actriţei Gabriela Popescu, de a cărei efervescenţă ne era dor. Talentată, energică, ea luminează cadrele, bila albă a filmului. Foarte inspirată alegere.