Un tânăr de numai 19 ani, înzestrat cu toate darurile pe care numai tinereţea ţi le poate oferi, străbate mările lumii ca mecanic de vas. După acest voiaj iniţiatic, revine în sătucul său natal din Galiţia. Aici cunoaşte o fată de care se îndrăgosteşte şi care îl iubeşte la rândul ei, dar, într-un moment de inconştienţă, el se aruncă de pe o stâncă tocmai când marea se retrage şi îşi frânge gâtul de nisipul de pe fundul apei. După acest accident, tânărul rămâne paralizat de la gât în jos şi este condamnat să-şi trăiască restul vieţii în pat (refuză de la bun început scaunul cu rotile, nedorind să accepte "firimituri de libertate"), îngrijit de familie şi sprijinit moral de prieteni. Iubita sa vrea să-l ia de soţ, însă el refuză hotărât şi o alungă, călăuzit doar de vocea raţiunii. Anii trec şi, după mai bine de un sfert de secol de paralizie, bărbatul ajunge la concluzia că "viaţa în felul ăsta nu merită trăită" şi este hotărât să moară. Numai că statul spaniol interzice eutanasia şi ameninţă să-i pedepsească pe cei care îl vor ajuta pe bărbat să-şi ia viaţa. Dar el este decis să-şi ducă lupta până la capăt, convins că "viaţa e un drept, nu o obligaţie".
Povestea de mai sus nu este o ficţiune, iar bărbatul acesta a existat cu adevărat: se numea Ramón Sampedro şi a murit acum şapte ani. Regizorul Alejandro Amenábar (Abre los ojos, The others) a reuşit însă să-l readucă la viaţă, cu ajutorul unui Javier Bardem (Carne tremula, Before Night Falls, The Dancer Upstairs) de nerecunoscut. Filmul rezultat, Mar adentro (titlu ce face trimitere la un poem al lui Ramón Sampedro, recitat în final de Bardem) a fost cel mai apreciat film spaniol al anului trecut şi a obţinut chiar un Oscar pentru cea mai bună producţie străină.
Filmele de succes despre eutanasie nu ne-au lipsit în ultimii ani (gândiţi-vă la Les invasions barbares sau la Million Dollar Baby, oscarizate la rândul lor) şi unii ar putea spune că Amenábar a recurs la un şantaj emoţional (faci un film bun despre dreptul la moarte şi automat lumea crede că ai dreptul la un Oscar). Din punctul meu de vedere, dintre peliculele amintite, Mar adentro merită cel mai mult recunoaşterea internaţională. Dacă Ramón de pe ecran învaţă de la Rosa (Lola Dueñas) că raţiunea nu are dreptul să dicteze pasiunii, Amenábar ştie foarte bine acest lucru, iar filmul său (la care este nu doar regizor, ci şi co-scenarist, co-producător, compozitor şi monteur) pare făcut cu inima şi nu cu creierul, lucru care se simte în fiecare cadru. Aflat de abia la al patrulea lungmetraj, tânărul regizor spaniol de origine chiliană se dovedeşte un concurent puternic pentru mult mai cunoscutul Pedro Almodóvar.
Dar Alejandro Amenábar nu este doar un regizor intuitiv; el ne dovedeşte că ştie şi multă meserie. Urmăriţi de exemplu secvenţa în care Ramón rememorează accidentul şi afirmă că, într-adevăr, în apropierea morţii îţi revezi cele mai frumoase clipe ale vieţii, iar avocata Julia (Belén Rueda), în timp ce ascultă caseta cu aceste mărturisiri ale eroului, priveşte pozele care l-au imortalizat în deplinătatea forţelor. Sau "zborul" lui Ramón, urmat de întâlnirea pe plajă cu Julia, ambele acompaniate de superba arie "Nessun dorma". În astfel de momente magice, ne reamintim de ce iubim atât de mult Cinematograful.