When the Smokie’s going Up... - Old Men Can Jump!

Trăim vremuri faine. Rock-ul nu numai că nu-i mort ci e bine mersi, tânăr (deşi reprezentanţii săi de vază bat la porţile vârstei a treia) şi fidel tradiţiei (deşi solo-urile de chitară s-au împuţinat, dramă trăită pe propria-i piele de bietul Jack Black). Black Sabbath (cu tot cu nenea Osbourne) sunt nişte adolescenţi plini de vervă, zice un prieten norocos să-i fi văzut în Bulgaria, iar Live 8, creaţie da capo al fine a lui Bob Geldof, marchează The Heroes' Return, adică Pink Floyd din nou împreună (şi deloc comfortably numb), după aproape 40 de ani de carieră. Mda, trăim vremuri faine.

Păstrând, bineînţeles, proporţiile, nu se poate trece cu vederea un alt eveniment... ancorat temporal între cele două de mai sus şi spaţial pe plaiul mioritic: prezenţa pe 1 iulie, la Sala Palatului, a unor (alţi) bunici ai rockului. Smokie. Din cei trei tineri (Terry Uttley - bass, Alan Silson - chitară şi Chris Norman - vocal, chitară) care se apucau de muzică acum aproape patru decenii, la Bucureşti a ajuns doar primul. Norman a plecat după doar o decadă, fiind înlocuit, la propria-i recomandare, de Alan Barton - care avea să fie nu numai solist vocal ci şi o verigă de bază în lanţul Smokie încă vreo zece ani, până în 1995, când un teribil accident i-a curmat viaţa. Întregiţi cu Mike Craft (la voce) şi Mick McConnell (ce-l înlocuieşte pe Silson), Smokie savurează astăzi a treia etapă a carierei, ocazie cu care, în fine, ajung la Bucureşti (pentru a doua oară de fapt, dar din prima vizită nu-şi amintesc decât o cruntă beţie cu palincă).

Nicidecum la final de drum, Smokie nu-s în turneu pentru a mai face un ban, cum zic mitocanii, şi nici din teamă că sunt ameninţaţi de uitare, cum zic maliţioşii. Prima idee e o măgărie căreia îi răspunde On the Wire (2004), album nou-nouţ ce mizează doar pe siguranţa unor bătrâni rockeri fac ce ştiu mai bine - dovadă aglomeraţia de la Palat, rezultatul unui pariu câştigat cu brio. Cea de-a doua este o inepţie, corectată pe loc de concert: de la If You Think You Know How to Love Me şi până la Boulevard of Broken Dreams, trecând prin I'll Meet You at Midnight, Don't Play Your Rock'n Roll to Me, Wild Angels, Rose-A-Lee şi Mexican Girl, Smokie au fost secondaţi, constant, de public. Care public, atenţie, conţinea atât plete cât şi chelii, a bon entendeur...

De notat că băieţii şi-au încheiat concertul în urale şi fără a da semne de oboseală. Dar şi fără Alice...Vecina cu pricina era rezervă pentru bis, iar vulpile bătrâne ştiau că n-au să scape fără să presteze. Şi pentru că noi am strigat şi tropăit, n-am primit doar Living Next Door to *$#?# (who the fuck is she, anyway?) ci şi două clasice: Needles & Pins (Searchers) şi Have You Ever Seen the Rain (Creedence). Care, coincidenţă sau nu, au fost preluate şi de zeii (atât de mortali, din nefericire) Ramones. Dar asta este altă poveste...