De la regizorul savuroaselor comedii The Wedding Crashers şi Shanghai Knights - un regizor tânăr care a trecut prin genuri cinematografice diverse - iată acum o dramă de familie, profundă, emoţionantă.
După ce Bruce Dern se scufundase anul trecut, în 2013, într-un rol dificil de amnezic la zenitul vieţii în Nebraska, e rândul lui Robert Duvall să impresioneze cu deşirarea eroului său. Iar aceasta, când vine, este cumplită, de o infinită tristeţe, umilitoare, mai urâtă chiar şi decât cea a tatălui jucat de Christian Slater din Nymphomaniac 1. Şi arcul personajului lui Duvall e foarte larg, clar, de la profesionalismul şi rigiditatea de început, la descompunerea fizică de mai târziu. Ochii lui parcă nu au mai strălucit aşa albastru pe ecran în vreun rol. Este prezent în cadru, pune inimă, convinge.
Desigur, poveştile despre bătrâneţea şi moartea părinţilor sunt, din start, menite să te strângă de gât. Harul regizorului salvează filmul de melodramă, de lungirea scenelor şi de detalii fiziologice - şi aşa are destule, pe care le uiţi cu greu - şi ne ajută să ne uscăm lacrimile, într-o secundă, prin doze neaşteptate, reuşite, dese, de umor.
Fiul de aici simte (şi tu, ca spectator odată cu el) că toate problemele lumii i se varsă în cap, când vine acasă, la părinţi, în casa de unde plecase fără a se mai uita în urmă. Şi e despărţirea de soţie, este moartea mamei, plus întâlnirea cu fosta iubită, confruntarea cu fratele căruia i-a distrus viitorul sportiv din cauza nechibzuinţei lui, este tatăl acuzat de crimă şi, bineînţeles, chiar acest tată. Între cei doi nu există aer deloc, iar frecuşurile sunt aspre, dure. Fiecare are frustrări şi ceva de reproşat celuilalt.
Ştie regizorul cum să te ia în această plimbare printr-un zoo familial şi să îţi arate cu indicatoare emoţionante toate problemele relaţionale, cu plusuri şi minusuri. Excepţional filmat, cu exterioare calme, verzi, largi şi interioare foarte migălite, cu costumele cele mai potrivite văzute în ultimul timp pentru bărbaţi puternici, de la costumul perfect la tricoul ce pune optim în valoare ochii personajului / actorului.
Un balans perfect între viaţa particulară cu toate dramele ei şi scenele insipide ale procesului, din interiorul curţii, aşa cum am mai văzut în atâtea alte filme. Americanii au tone de filme cu subiect şi acţiune în sala de judecată, iar aici filmările, virate într-un albăstrui crud, profesionist, de acvariu, sunt cu tăieturile tipice serialelor tv. Plus line travellinguri de la un personaj la altul, care dau poveştii cursivitate, tensiune şi interes.
Este filmul lui Duvall, în puternic rol de compoziţie, poate că va primi măcar o nominalizare la Oscar. Însă, mai mult, este filmul lui Robert Downey jr. Personajul său trece de la extrovertirea, infatuarea din marele oraş, la grija, cearcănele, problemele micului cotidian provincial. Două jumătăţi, una veselă, una tristă. Şi mereu sunt planurile cu el, filmat de aproape, cu grijă, cu atenţie, cu dragoste. Prim-planuri pentru toată lumea, pentru toate gusturile. Pentru că el este receptorul, hârtia de turnesol, filtrul prin care trec toate întâmplările de aici. Pentru că el este vedeta. Şi este extraordinar.
Filmul, profund, vorbind despre respectabilitate sau dreptate şi, mai original, despre pierderea lor, ca şi, la fel, despre familie şi dragoste - chiar şi atunci când nu e arătată făţiş, strigată, pomenită în cuvinte dulci, dese -, în ciuda lungimii, îţi intră în inimă. Şi aici, ca şi în clasicul (şi citatul în film) To Kill a Mockingbird avem un avocat bun şi drept, care face tot ce îi stă în putinţă ca să afle adevărul. Şi aici, ca şi acolo, avem o familie de sărăntoci, de ticăloşi. Şi în ambele există copiii din jurul avocatului, cu poveştile lor. Aici răsuflă în schimb supapele de umor şi scenele intime de cuplu, de genul care te fac să clipeşti des. Se strigă mult, dar nu se ţipă, problemele sunt asumate de bine-de rău de toţi cei implicaţi în poveste. Aerul static, lent, oarecum teatral este minimalizat graţie dialogurilor emoţionante, a tăcerilor şi a delicatelor lucruri nespuse ce sclipesc mereu de-a lungul poveştii.
O întâmplare de viaţă care te manipulează, care îţi dă de gândit. Şi un fel de post-scriptum, ca să îţi dea speranţă. Şi, desigur, mereu familia, să te simţi util şi iubit, să îţi găseşti locul. De văzut.